O întâmplare cu final neașteptat

Stăteam la etajul superior al Casei de Cultură, o clădire impozantă şi părăsită, urmărind discul roşiatic al soarelui care apunea, revărsându-şi ultimele sclipiri luminoase asupra oraşului. Odată cu începerea înserării, am decis să cobor şi să plec acasă. Încăperile construcţiei erau deja aflate în semi-obscuritate, astfel încât nu vedeam pe unde calc. Lipsa mea de precauţie a rezultat în căderea mea în gol, până la următorul etaj al clădirii. M-am ridicat cu greu în urma şocului experimentat, însă am continuat să merg, sperând că voi găsi ieşirea. În ciuda intenţiei iniţiale, m-am afundat şi mai tare în labirintul complex de coridoare, până la urmă ajungând într-un salon sumbru. Cercetând îndeaproape locul, am constatat existenţa unui circuit eletric, dar care nu semăna cu niciunul cunoscut de mine până atunci. Era compus dintr-o multitudine de cabluri, interconectate, al căror terminal era într-un anumit punct al peretelui din spate. Am dat la o parte cărămida care acoperea acel loc.

Total neaşteptat, cablurile au scăpărat, eliberând un val de electricitate. Împrejurimea întunecată a fost cuprinsă de o lumină albăstrui-violetă, moment în care am început să mă impacientez. Nu m-am putut urni din loc, iar până să reacţionez, podeaua a început să trepideze, moment în care am pierdut şirul întâmplărilor.  Cădeam într-un nesfârşit spaţiu nedefinit, un vid rece ca gheaţa. Simţurile mi-au amorţit, iar plămânii mi-i simţeam distruşi, alveolele lipsite de orice particulă de aer. Nu ştiu cât a durat acea stare de agonie infernală, întrucât îmi pierdusem din nou cunoştinţa. Când m-am deşteptat din nou, mă aflam într-un cadru necunoscut. Pe faţă aveam o mască ce îmi asigura oxigenul vital. Nu aveam ştire referitoare la ajungerea mea în acel loc bizar, însă cel mai circumspect element al cadrului erau fiinţele îngrămădite în jurul meu. Aceste organisme vii aveau forma structurală a unei fiinţe umane normale, însă particularităţile lor erau pielea verde, solzoasă, părul alb şi globii oculari complet negri, care aduceau cu un abis negru, nesfârşit. Îi priveam cu neverosimilitate pe aceşti indivizi extratereştrii, rupţi de lumea cunoscută mie.

Unul dintre extratereştrii le-a făcut semn celorlalţi să plece. Apoi, total neaşteptat, am auzit o voce telepatică (a extraterestrului), răsunând în capul meu, melancolică şi îngrijorătoare:

„Ştii cum ai ajuns aici?”, a întrebat el retoric. Ai căzut într-una din capcanele cenuşiilor. Ei vor răul rasei tale, astfel încât plasează portale spaţiale pe unde apucă. Pământenii care ajung expulzaţi în cosmos mor aproape instant, însă pe tine am reuşit să te salvăm, deoarece coincidenţa a făcut ca noi să ne aflăm în zonă.

”Voi cine sunteţi, mai exact?”, am întrebat cu voce tare.

„Noi suntem tauricani, o specie dintre cei pe care voi îi numiţi extratereştrii, la fel ca şi în cazul cenuşiilor. Noi ducem un război asiduu contra acestora, pornit de strămoşii noştri. Ei vor să ne distrugă până la ultimul, pentru ca apoi să îşi întemeieze colonii pe Tamara, planeta noastră de baştină. Cenuşiii sunt o rasă războinică şi aprigă, însă nu ocupă suprafaţa unei anumite planete. Sunt nomazi, călătorind din galaxie în galaxie, însă de sute de ani pândesc un moment oportun de atac asupra Tamarei, care este, de altfel, cea mai prielnică planetă pentru dezvoltarea vieţii. Însă noi nu ne dăm bătuţi…”

Tauricanul a fost întrerupt brusc de o zguduitură care a survenit neaşteptat. Am aruncat o privire rapidă spre geamul cu vedere panoramică, observând o multitudine de nave spaţiale de diverse dimesiuni profilându-se pe fundalul negru al cosmosului. Ieşeau în evidenţă graţie fosforescenţei lor, care era de altfel bătătoare la ochi. Extraterestrul a ieşit grăbit din cameră, strigând din mers nişte cuvinte neinteligibile mie.

Dându-mi seama de gravitatea situaţiei, deşi nu aveam certitudinea care era aceasta, am îmbrăcat unul dintre costumele gri-sidefii ale tauricanilor, care se întâmplase să se afle fix lângă mine. Acest costum consta dintr-o robă comodă, legată la brâu cu un cordon. Deşi arăta aidoma unui halat, partea exterioară avea o porţiune tare, ce servea cu siguranţă pe post de protecţie.

Am ieşit din cameră într-un hol circular, unde toţi tauricanii îşi pregăteau armele de luptă, foarte impresionante şi inventive, de altfel: unii aveau un fel de măciuci ţepoase, din ale căror ţepi ieşeau lasere ucigătoare, alţii aveau securi cu multiple tăişuri, menite să taie la primul contact cu carnea victimei. Dintre toate aceste arme incredibile, eu am primit o sabie-laser. Dacă îi ajutam pe tauricani în luptă, aveam nădejdea că vor găsi un mijloc prin care să mă ducă înapoi pe Terra.

Înainte să am timp să-mi pun ordine în gânduri, o brigada de cenuşii a distrus o parte a navei, năvălind sălbatic în interior. Spre deosebire de tauricani, aceştia nu erau umanoizi, având corpuri înalte şi deformate, iar capetele erau imense, disproporţionate şi hidoase. Gelatina cenuşie care se scurgea de pe trupurile lor în timp ce luptau cu tauricanii se prelingea pe podea, facând-o alunecoasă. Brusc, mi-a pierit tot curajul, însă mi-am revenit în fire atunci când un cenuşiu s-a repezit asupra mea, dând să mă taie cu securea sa laser. Am contracarat lovitura, însă într-un moment de neatenţie mi-am pierdut masca de oxigen. Cenuşiul a profitat de slăbiciunea mea şi m-a atacat din nou, în timp ce îmi căutam cu disperare masca vitală. M-a ţintuit la podea, un rânjet diabolic deformându-i şi mai mult faţa, în timp ce fluidele lipicioase ale corpului său lăsau pete pe materialul costumului meu de luptă.

Într-o manieră disperată, care însă  mi-a salvat viaţa, mi-am ridicat braţul cu sabia-laser de la pământ, trăznind hidoşenia fix în creştet. În ultima clipă am reuşit să îmi recuperez şi masca.

Totuşi, lucrurile nu mergeau bine pentru tauricani. Stricăciunile produse navei de către cenuşii i-au schimbat acesteia traiectoria până atunci rectilinie. Am început să fim zguduiţi îngrozitor, în timp ce nava se pierdea căzând în neant, toate circuitele sale fiind date peste cap.

Privind prin geamul panoramic, am băgat de seamă că nava pierdută de sub control se îndrepta către o gaură neagră, care atrăgea asteroizii şi corpurile plutitoare din spaţiu în interiorul ei. Nava a fost antrenată de către acel neant, ca într-o vâltoare.

O stare de linişte a pus capăt acestui ultim calvar; gaura neagră a teleportat nava pe Pământ, exact în locul în care dispărusem şi eu în spaţiu, chiar în faţa Casei de Cultură. Tauricanii şi cenuşiii deopotrivă zăceau morţi printre resturile navei, distruşi de către atmosfera Pământului, care pentru ei era fatală.

 

Anca Mircea

Clasa a VIII-a B

email

Leave a Reply

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *