Muzeul viselor

Într-o zi de vară, mă jucam afară cu doi prieteni: Tudor și Ilinca. Eram în vacanța de vară, deci părinții ne lăsau mai mult pe afară. Ne jucam foarte multe jocuri: ”de-a v-ați ascunselea”, ”la foc la foc”, ”mâța” și multe alte jocuri distractive. Deodată, de nicăieri, apare un nor care suflă cu putere și provoacă un uragan. Noi, speriați, am încremenit pe loc. Uraganul, dintr-o mișcare, ne-a luat pe sus și ne-a dus departe, departe. Drumul a durat doar patru-cinci minute. După acele minute de groază, uraganul ne-a lăsat jos, pe o saltea moale. Salteaua era în fața unei clădiri uriașe. Pe clădirea aceea scria: “MUZEUL VISELOR”.  Parcă împinși de cineva, am intrat. Clădirea era împărțită în trei  coridoare. Deasupra fiecărui coridor era numită câte o categorie de vise. Am mai observat că, în fiecare coridor, era câte o poartă. Nicio poartă nu semăna una cu alta. În fața fiecărei porți era un semn pe care scria: “PENTRU A INTRA  ÎNTR-UN VIS, TREBUIE SĂ PĂȘEȘTI PRIN POARTĂ”.

Ne-am gândit un pic, apoi Ilinca a spus:

– Nu ați vrea să intrăm în vise?

– Ba da! a răspuns Tudor.

– Și eu am încuviințat.

Și așa am pornit în aventură. Mai întâi, am mers pe coridorul cu “VISE ÎN CARE RÂZI” (așa se numea coridorul). Pentru a intra în vis, trebuia să trecem printr-o poartă, normal. Poarta aceea era mare, cu ramă de sidef strălucitor și cu pietricele prețioase, care mi s-au părut că râdeau.  Ne-am ținut de mâini și am pășit prin poartă. Teleportați, am ajuns în vis. Acolo era o pisică care voia să treacă printr-o ușă, dar ea nu vedea că nu era nicio ușă, era doar un geam. Și tot se dădea cu capul de geam. Săraca pisică, oare nu o durea capul? Lângă pisică mai era un vis, care cred că era mai amuzant decât acesta, deoarece se auzeau râsete și chicoteli. La acela nu am mai mers deoarece, ne-am gândit că nu o să avem timp și pentru celelalte categorii de vise. Am rugat o fantomă (care lucra la muzeu) să ne ducă înapoi în coridor. Ea a spus:

-BOOOOO, o să vă duc înapoi, BOOOOO!

Zis și făcut. Fantoma ne-a dus înapoi în coridor în câteva secunde. După aceea, am mers pe coridorul “ COȘMARURILOR “. Poarta din acel coridor era mare, cu ramă de jad, avea chiar și doua cornițe. De data aceasta, ne era puțin frică, dar, ținându-ne de mână, am pășit în vis.

Visul nu mi se părea foarte înfricoșător. Apoi, am observat că era împărțit în patru categorii: “ 2-8 ani “ , “ 9-10 ani “ , “ 11- 14 ani “ și “15 ani în sus “. Pentru că ne era prea frică, am ales categoria “ 2-8 ani “, chiar dacă noi ne încadram în categoria “ 11-14 ani “.

În aceea categorie, toți copiii se speriau deoarece, un porcușor Guineea le mânca TOATE DULCIURILE!!!!! Chiar și noi ne-am speriat un piculeț. Știu, suntem niște papă-lapte!

Pentru că am văzut din nou fantoma (care lucra la muzeu), am chemat-o, pentru a ne duce din nou înapoi. Ea pe loc a spus:

– BOOOOO, ce-mi urăsc slujba, BOOO, dar n-am ce să fac, trebuie să vă duc, BOOOOO.

Cu un oftat cam ciudat, ne-a dus până în coridor.

Mai era doar un coridor, pe care scria: “VISE CU UNICORNI”. Acolo nu am avut curaj să mergem.

Pentru că eram obosiți, și nu mai voiam să vizităm muzeul, am ieșit din el. Afară, am vazut din nou acel nor care a provocat uraganul. L-am recunoscut fiindcă avea un tatuaj cam ciudat: un câine care suna dintr-un clopoțel. L-am rugat să provoace din nou un uragan care să ne ducă acasă. Zis și făcut. Din câteva suflări (cam obosite), a reușit să facă un uragan. Uraganul ne-a dus în câteva minute acasă.

Când am ajuns acasă, am observat că nu am stat prea mult timp, doar cinci ore. Se întunecase puțin afară. Cum am văzut că părinții nu ne caută, am continuat  joaca.

Aceasta aventură a fost o experiență de neuitat. Sper să mai am și alte experiențe asemănătoare.

                                                    Beatrice-Maria Rădulescu

Clasa a V-a B

email

Leave a Reply

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *