Sânziana şi Pepelea la Cluj

Într-o după- amiază liniştită de duminică, părinţii mei m-au anunţat că săptămâna următoare, vom merge la Teatrul Naţional din Cluj, pentru a viziona specatcolul „Sânziana şi Pepelea” în regia lui Alexandru Dabija. Curios din fire, i-am cerut mamei detalii despre această piesă. Ea mi-a spus că a fost scrisă de către poetul Vasile Alecsandri. În următoarele minute mă aflam în faţa bibliotecii, trecând cu privirea peste fiecare carte. Până la urmă, am găsit volumul şi m-am cufundat în paginile lui uşor îngălbenite de vreme. Lectura a fost interesantă şi amuzantă, stârnindu-mi dorinţa de a vedea cât mai repede piesa. Cum timpul zboară de nu-l simţim, m-am trezit în sala de teatru. Cortina se ridică şi începe un moment unic din viaţa mea pe care vreau din tot sufletul să vi-l împărtăşesc şi vouă: un preot cu părul vâlvoi şi desculţ, urmat de un “cârd” de babe au început să se agite, să urle şi să cânte imnuri de invocare a ploii într-o moldovenească nemaiauzită de mine: “Doamni dă-ni ploiiiii / Pi pamââââânt….” Mulţimea de babe, extrem de energice pentru vârsta lor, – unele dintre ele făceau adevărate tumbe – aveau icoane, prapori, simboluri pe care eu le-am văzut doar în biserică. O altă ciudăţenie era modul în care preotul se manifesta: dansa, tremura, se arunca pe jos, desigur cu scopul de a aduce “o leacă di ploaii”. Hohote de râs au cuprins întreaga sala în momentul în care “baba vrăjitoare” a prezis că ploaia va veni doar dacă vor îneca o babă. În cele din urmă apare Pepelea, care în piesa lui Vasile Alecsandri era „Făt-Frumos”, viteaz, destoinic, vânjos… Aici era un băiat oarecare, îmbrăcat în blugi şi bluză de trening. Era bleg şi neajutorat, îndrăgostit peste măsură de fiica împăratului Papură Vodă, pe nume Sânziana.  Pepelea nu ştia să lupte, în schimb ştia să cânte la cimpoiul vrăjit de „mătuşa lui zână”. Instrumentul avea puterea de a te face să dansezi până la epuizare. De asemenea, el cânta şi cu vocea foarte frumos. Unul din cântecele lui preferate era o încurajare în lupta sa de a o cuceri pe Sânziana: ”Sânzîiană, Sânzîiană, / Dulce ca o damigeană / Şi subţire şi frumoasă / Numa bună de mireasă”. Fiecare personaj avea un talent anume. Împăratul, care era îmbrăcat în izmene şi într-o cămaşă largă, trebuia să-şi mărite fata. El nu era prea încântat de această decizie şi cânta: ”O mărit ba n-o mărit, / N-o mărit că nu-i uşor…..” Consilierii lui, care mai mult îl încurcă în misiunea de a conduce ţara, erau îmbrăcaţi în veşminte de cardinali. Aceştia erau lacomi, incorecţi şi îl linguşeau spunându-i „Augustate”. Sânziana era o fată frumoasă şi talentată, care nu semăna cu Sânzienele din poveşti. În locul veşmintelor frumoase –împărateşti, purta o fustă scurtă, colanţi şi bluză mulată. Mai mulţi fii de împărat cu nume ciudate  au venit să o cucerească, printre care şi Pepelea. Şi această scenă a fost amuzantă, deoarece fiecare crai îşi arăta talentul. Unul a dansat hip-hop, altul a cântat despre mâncare. Pepelea i-a dăruit Sânzianei o păsărică ce ghicea viitorul. Animăluţul i-a fost de ajutor Sânzianei, care a fost răpită de un zmeu plângăcios. Acesta era un zmeu special, extrem de romantic și simţitor, îndrăgostit de Sânziana la nebunie. Talentul lui nu era să mânuiască buzduganul, ci clapele pianului. În dorinţa de a o cuceri îi cânta serenade: „Sânzâiaaaană, te iubesc ca un nebun….” Un personaj care a zguduit sala în hohote de râs a fost “surioara zmeului”, pe nume Codruţa. Ceea ce m-a uimit, a fost faptul că sora zmeului era “un el”, nu “o ea”. Închipuiţi-vă un bărbat cu o rochiţă mini, cu picioare atletice şi ixsoşe, cu părul împletit în două codiţe. Era “o surioară” foarte bună şi iubitoare, care îl consola pe fratele amorezat. Îşi aminteau cu nostalgie de momente amuzante din copilărie, pe care le redau prin cântec : ”Ce mari eram când eram mici / Cum îi chinuiam noi  pe bunici / Mămica ne prindea câte-un om/…..Adu-ţi aminte surioară / Cum ne băteam odinioară / Cum ne loveam în buzdugane….Cum zburam eu de pe stânci / Când îmi dădeai tu căte-un brânci….” Este uşor de înţeles faptul că “suriora zmeului”, este personajul preferat al tatălui meu. Finalul este la fel de grandios ca şi debutul piesei. Pepelea o salvează pe Sânziana cu ajutorul cimpoiului fermecat, iar  personajele care reprezintă binele îl blestemă pe zmeu cântându-i: “O să jucăm o horă mari /  la tini la mormântari /  hopa-hopa din pişioari….să-ţi cadă maselili / să ţi se rupă oasili….” Are loc căsătoria Sânzianei cu Pepelea, la care – culmea-  participă “binele” şi “răul”  împreună. Zmeul o ajută pe Sânziana să îmbrace rochia de mireasă şi o dansează. Piesa m-a binedispus pentru o perioadă îndelungată de timp. De multe ori, în timpul orelor, îmi veneau în minte aceste cântece amuzante compuse pentru spectacoș de Ada Milea. Sper din suflet că v-am molipsit şi pe voi. Dacă încă nu, aruncați o privire aici:

Şerban Farcaş

 cls. a VI-a B

email

Leave a Reply

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *