Dragi elevi, profesori și părinți,
Faptul că Revista B.612 a ajuns la al treilea deceniu de existență neîntreruptă reprezintă un moment special pentru comunitatea Școlii Gimnaziale „Teodor Murășanu” din Turda. De-a lungul timpului, această revistă a devenit mai mult decât o simplă publicație școlară: este o oglindă a creativității, a curiozității și a talentului elevilor noștri, dar și o dovadă a dedicării profesorilor care îi îndrumă. Fiecare pagină a revistei reflectă pasiunea pentru cunoaștere și dorința de a exprima idei, emoții și vise. Prin articole, creații literare, desene și proiecte, elevii noștri își fac auzită vocea și contribuie la spiritul viu al școlii. Read the rest of this entry »
Interviu cu domnul profesor de limba română Octavian Gruian
Nimeni nu putea spune cu siguranță când apăruse orașul Aeralis. Unii spuneau că fusese construit de primii magi ai timpului, alții că se formase singur, din greșelile oamenilor. Cert era un singur lucru: Aeralis nu exista decât pentru cei care ajunseseră într-un moment al vieții în care nu mai știau dacă înaintează sau rămân pe loc. Eu am ajuns acolo într-o seară târzie, când cerul era încărcat de nori grei, iar ploaia făcea străzile să pară străine. Am luat-o pe o alee îngustă, pe care nu o observasem niciodată, și am simțit cum aerul se schimbă. Timpul parcă s-a oprit pentru o fracțiune de secundă. Când am ridicat privirea, orașul era în fața mea. Aeralis era format din turnuri înalte, construite din piatră deschisă la culoare, străbătute de linii luminoase care pulsau încet, ca niște vene. Deasupra, cerul nu avea stele, ci simboluri care se mișcau lent, desenând cercuri perfecte. Am înțeles atunci că nu mă aflam într-un loc obișnuit. Locuitorii orașului păreau oameni normali, 
Interesul meu pentru escaladă și, mai nou, pentru speologie, m-a făcut să descopăr o personalitate despre care, recunosc că nu auzisem înainte: domnul profesor Iosif Viehmann. Iosif Viehmann (cunoscut apropiaților ca ”Pepi”) a fost unul dintre cei mai remarcabili speologi și cercetători din România și unul dintre cei mai renumiți oameni de știință din țară. Numele „Pepi” ne amintește nu numai de un simplu speolog, ci și de un mare om care a făcut descoperiri importante în domeniul speologiei și al științei. Născut la 1 septembrie 1925, în Cluj-Napoca, a avut o înclinație de mic spre natură și explorare, fapte care l-au influențat mai târziu spre speologie. În momentul studiilor universitare, a fost inspirat de fondatorul Institutului de Speologie, Emil Racoviță. După absolvire, domnul Viehmann a devenit profesor de Științe ale Naturii la o școală pedagogică din Năsăud, iar, în paralel cu meseria de profesor, la mijlocul anilor 1950 a devenit un speolog activ. 
Constantin Brâncuși s-a născut în 19 februarie 1876, la Hobița, județul Gorj și a murit la 16 martie 1957. El a fost al șaselea copil al lui Nicolae și al Mariei Brâncuși. Primele sale piese de artă au fost articole de uz casnic, linguri de lemn, ornamente, castroane și obiecte cu desene populare. În timp ce lucra ca ucenic, și-a făcut cunoscută îndemânarea prin construirea unei viori din materiale găsite prin prăvălie. Încurajat de comentariile celor din jur, se înscrie la Școala de Arte și Meserii în Craiova. De la Craiova merge apoi la București unde va absolvi Școala Națională de Arte Frumoase. Brâncuși a obținut rezultate onorabile de-a lungul anilor de studiu, iar în anul 1904, a plecat la Paris, oraș care era centrul artei europene, ca să devină un artist cunoscut. A fost admis la École Nationale Supérieure des Beaux-Arts în atelierul lui Antonin Mercié. 
Proiectul de teatru realizat în colaborare cu elevi din orașul francez Angouleme a ajuns la o nouă etapă: după punerea în scenă a unei adaptări a cărții Micul prinț, de Antoine de Saint-Exupery în cursul anului școlar precedent, spectacol finalizat în Franța, a venit rândul nostru să fim gazde pentru a-l aduce pe scenă pe Făt-Frumos. Acest proiect presupune realizarea unui spectacol în care rolurile sunt împărțite între elevii francezi și cei români. După ce, în prealabil, rolurile fuseseră învățate de fiecare elev, a venit momentul (re)întâlnirii : francezii au venit la Turda. În cele trei zile dedicate repetițiilor s-a muncit foarte mult la armonizarea interpretării și a mișcării pe scenă, dar aveam deja experiența spectacolului precedent. 
Am ales ca interviul acesta să se numească ”Dincolo de fereastră” pentru a face trimitere la cartea dumneavoastră pe care am citit-o cu reală plăcere, dar și pentru a sugera faptul că ne dorim, noi, cititorii, să aruncăm o privire spre interior, spre ”laboratorul de creație” din care provin cărțile dumneavoastră. Ce v-a inspirat să scrieți această carte (mă refer la volumul ”Dincolo de fereastră” pe care l-am citit)?
Matei Vișniec este, la ora actuală, unul dintre cei mai importanți dramaturgi români contemporani. Textele sale sunt adresate atât publicului adult, cât și copiilor. Pe lângă textul de mici dimensiuni ”Vrem să vă dăruim câte o fereastră”, existent în manualul de limba română de clasa a VII-a, Matei Vișniec a scris și texte mai ample destinate publicului format din copii. De exemplu, piesa de teatru „ Capra, Iedul cel Mic și Cumătra Lupoaică” este o continuare a poveștii „Capra cu trei iezi”, de Ion Creangă. După părerea mea e destul de înfiorătoare, deoarece sunt descrise în detaliu sentimentele de părere de rău și remușcare ale caprei după ce l-a ars de viu pe lup. Mai apare, pe lângă capră și ieduț, un nou personaj: Cumătra Lupoaică. Ea se preface că îi este parteneră de suferință și că îi mai alină durerea mamei iedului, dar, de fapt, atunci când Capra își lasă iedul în grija ei, aceasta vrea să îl mănânce, dar mama îl salvează la timp. Mie povestea mi-a dat fiori, dar, 
Salutul este una dintre cele mai vechi și importante forme de comunicare între oameni. Printr-un simplu gest sau printr-un cuvânt, oamenii își arată respectul, prietenia sau intențiile pașnice. Deși salutul există peste tot în lume, modul în care oamenii se salută diferă mult de la o cultură la alta. În multe țări europene, oamenii se salută adesea prin strângerea mâinii. Între prieteni sau membri ai familiei, este obișnuit și salutul prin îmbrățișare sau prin sărut pe obraz. Aceste gesturi exprimă apropiere și încredere. În Japonia, salutul tradițional constă în înclinarea corpului, numită plecăciune. Adâncimea plecăciunii arată nivelul de respect față de persoana salutată. O plecăciune mai adâncă indică un respect mai mare. În India, oamenii se salută unind palmele în fața pieptului. Acest gest simbolizează respectul și dorința de pace. 
