Archive for the ‘Numărul 18 (2/2018-2019)’ Category

Cățelușa Lola

Este primăvară. Sunt atâtea flori în grădină, încât nici nu le pot număra. Preferatele mele sunt zambilele. După ce am admirat florile, m-am dus să mă joc cu cățelușa mea, Lola. Read the rest of this entry »

Fotografia în timp

Avem albume întregi de fotografii pe Facebook, avem fotografii pe monitorul computerului, în telefoanele noastre mobile sau pe pereții dormitorului. Vedem fotografii în ziare, reviste, sau pe autobuzele care trec pe lânga noi și, bineînțeles, în albumele noastre de familie. Astăzi acest lucru ni se pare astăzi banal și de la sine înțeles. Totuși, crearea unei imagini care să reflecte cu exactitate fiecare detaliu al obiectului dorit nu a fost întotdeauna atât de ușor de conceput. De fapt, în trecut, acest aspect a fost un mare semn de întrebare: cum ar putea cineva să iși captureze reflexia momentană din oglindă și să o păstreze nealterată? Read the rest of this entry »

Hoțul de cărți

Este anul 1939. Germania nazistă. Ţara îşi ţine răsuflarea. Moartea nu a avut niciodată mai mult de lucru, şi va deveni chiar mai ocupată. Majoritatea „poveştilor” care se petrec în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, sunt expuse din punctul de vedere al unui evreu. Cei mai mulţi evrei au avut contact cu cei mai răi dintre germani. Iar atunci, ei asta au povestit (sau au scris). Deci, germanii au rămas  personajul  rău  al poveştii, iar evreii, cel bun. ” Germania nazistă avea şi o altă latură”, zicea Markus Zusak. Probabil asta l-a determinat să scrie o carte pe acest subiect. Pe lângă faptul că vrea să ne arate ce putere mare au cuvintele, el expune în Hoţul de cărţi faptul că, din nou, noi oamenii facem nişte improbabile generalități, care nu-şi au locul nicăieri. Singurul lucru pe care l-a auzit Liesel Meminger despre tatăl ei, este:  „Kommunist”. Şi mama ei, temându-se că va dispărea prea repede sub umbra exact aceluiaşi cuvânt, vrea să îşi încredinţeze copiii unei familii sociale din Munchen. Nu-i vorba că nu reuşeşte. Reuşeşte. Dar numai pe unul dintre ei, celălalt moare în tren. Read the rest of this entry »

Prietenii mei, papagalii

 

Încă de mică am iubit animalele și am fost înconjurată de ele, dar, dintre toate animalele pe care le-am avut vreodată, pe mine m-au atras cel mai mult papagalii. De când aveam doar câțiva ani, adoram să îl ajut pe tatăl meu să hrănească  puișorii de papagal, descoperind astfel că îi împărtășeam pe deplin pasiunea. Spre deosebire de alți copii de vârstă mea, în loc să mă joc cu jucării, mă jucăm cu papagalii încercând să îi învăț să vorbească și să răspundă la diferite întrebări. Când sunt mici, puii de papagal pot semăna cu niște dinozauri în miniatură, având un aspect foarte amuzant. La vârsta de trei săptămâni, puișorii sunt scoși din cuib, fiind gata să fie hrăniți cu o mâncare specială care seamănă cu laptele praf. Cam la o lună și jumătate – două , în funcție de specie, puii au penajul complet, și își schimbă înfățișarea de dinozaur într-una care de multe ori te poate lăsa fără cuvinte.

Read the rest of this entry »

„Scratch și… Gool!“

Școala Gimnazială ”Teodor Murășanu” în colaborare cu Asociația ”Pro Teodor Murășanu” și Clubul Copiilor din Turda a câștigat premiul I (și suma de 2.500 de EURO) la categoria Kick and Code cu evenimentul „Scratch și… Gool!“. Ceremonia de desemnare a câștigătorilor Competiției Meet and Code a avut loc la sediul companiei SAP din Walldorf, Germania în data de 9 martie, 2019. Evenimentul „Scratch și… Gool!“ a fost organizat în cadrul Europe Code Week și finanțat din fondul Meet and Code coordonat în România de Asociația Techsoup. Acest eveniment a provocat 21 de elevi cu vârsta între 9 și 11 ani să joace fotbal prin reguli create în limbajul de programare vizuală Scratch. Read the rest of this entry »

Pinguinii în natură, în film și în literatură

Pinguinii sunt, după părerea mea, cele mai simpatice păsări. Ei nu zboară, fiind păsări acvatice și trăiesc în emisfera sudică, în principal în Antarctica. Aceste păsări își prind hrana înotând și prinzând în gură peștii pe care apoi îi mănâncă. Există mai multe specii de pinguini, precum pinguinul regal, pinguinul imperial și pinguinul Adelie. Pe uscat par lenți, abia mișcându-se, dar în apă sunt foarte rapizi, deoarece își folosesc aripile pentru înot. Majoritatea speciilor de pinguini trăiesc în mările emisferei sudice, doar una singură trăind în apropierea liniei Ecuatorului. Mare parte a populației de pinguini se află pe Antarctica și pe insulele înconjurătoare . Pinguinii sunt singurele păsări care nu zboară, fiind adaptate la scufundare, propulsate cu ajutorul aripilor. Pentru aceasta, în timpul evoluției, aripile au devenit înotătoare puternice cu articulații rigide, care împiedică mișcările independente ale oaselor care o alcătuiesc. Oasele pinguinilor sunt mai dense și mai dure, ceea ce le face mai rezistente în cazul impacturilor cu apa și reduc flotabilitatea prin creșterea greutății. Picioarele sunt situate mai în spate față de alte păsari, lucru ce le conferă o statură bipedă, dar care le îngreunează mersul pe uscat. În schimb, acestea îndeplinesc funcția de cârmă atunci când se află  în apă . Read the rest of this entry »

Muzeul viselor

Într-o zi de vară, mă jucam afară cu doi prieteni: Tudor și Ilinca. Eram în vacanța de vară, deci părinții ne lăsau mai mult pe afară. Ne jucam foarte multe jocuri: ”de-a v-ați ascunselea”, ”la foc la foc”, ”mâța” și multe alte jocuri distractive. Deodată, de nicăieri, apare un nor care suflă cu putere și provoacă un uragan. Noi, speriați, am încremenit pe loc. Uraganul, dintr-o mișcare, ne-a luat pe sus și ne-a dus departe, departe. Drumul a durat doar patru-cinci minute. După acele minute de groază, uraganul ne-a lăsat jos, pe o saltea moale. Salteaua era în fața unei clădiri uriașe. Pe clădirea aceea scria: “MUZEUL VISELOR”.  Parcă împinși de cineva, am intrat. Clădirea era împărțită în trei  coridoare. Deasupra fiecărui coridor era numită câte o categorie de vise. Am mai observat că, în fiecare coridor, era câte o poartă. Nicio poartă nu semăna una cu alta. În fața fiecărei porți era un semn pe care scria: “PENTRU A INTRA  ÎNTR-UN VIS, TREBUIE SĂ PĂȘEȘTI PRIN POARTĂ”. Read the rest of this entry »

Contele de Monte-Cristo

Ah! Minunata poveste a dragului de conte! Fascinantul roman al lui Alexandre Dumas care lasă cititorii cu gura căscată sau cu fruntea plină de sudoare… O poveste atât de profundă, de stranie, care, împletită cu istoria Franței ne lasă amintirea uneia dintre cele mai dragi cărți citite vreodată. După-amieze nesfârșite de presupuneri și nopți întregi de visare… da… Asta ne-a dăruit Dumas prin personajul tânărului plin de viață și fericit, pe care durerea l-a transformat în personajul adultului sobru și cu zâmbete de gheață, care, făcându-și apariția în înalta societate a Parisului, își pune în aplicare planurile răzbunării… Read the rest of this entry »

Eroina de pe Jiu

Primul război mondial a lăsat în urmă milioane de victime. Una dintre ele este Ecaterina Teodoroiu, cunoscută sub numele de „Eroina de pe Jiu” sau „Ioana D’Arc” a României. Ecaterina Teodoroiu, sau Că­tălina Vasile Toderoiu, s-a născut într-o familie modestă, cu cinci băieți şi două fete, din Târgu-Jiu. Ea a plecat la Bucureşti cu dorința de a deveni învăţătoare, dar a ajuns în cele din urmă în fruntea unui pluton de soldaţi. Intrarea ei în armata română reprezenta pentru ea răzbunarea fraților ei, căzuți pe câmpul de luptă în primele luni ale războiului. Deși a fost luată prizonieră de un neamț, ea a reușit să-l aducă în tabăra românească, iar acesta, forțat, le-a dezvăluit românilor informații prețioase. În timpul războiului, a fost rănită de două ori. Înainte de a fi rănită, ea a salvat vieţile a mii de români, aducând preţioasa informaţie cum că nemţii îi atacă pe români cu un tren blindat. A fost rănită la picioare de o grenadă duşmană, cu toate că românii au reuşit să distrugă trenul blindat. La spital a fost vizitată personal de către regina Maria și regele Ferdinand, care i-au conferit decorația regală și au înaintat-o la gradul de sublocotenent pentru faptele sale de vitejie. Read the rest of this entry »

”Hotărâtă, perseverentă și veselă”

Interviu cu doamna MARIANA ANDONE ROTARU, director al Muzeului de Istorie Turda

Rep: V-ați gândit că veți fi intervievată pentru o revistă școlară?

Vip: Nu. Am fost surprinsă și chiar impresionată.

Rep: Vă puteți descrie în trei cuvinte?

Vip: Hotărâtă, perseverentă și veselă!

Rep: De cât timp sunteți arheolog și ce v-a determinat să alegeți această carieră?

VIP: Am venit la Cluj hotărâtă să fac istorie și etnologie, dar practica studențească din anul I pe șantierul arheologic de la Potaissa m-a determinat să urmez arheologia și sunt arheolog de 14 ani.

Rep: De ce ați ales istoria? Read the rest of this entry »