Învârteam absent printre degete o moneda rece, privind pe geamul vechi, pe care câțiva fulgi timpurii de zăpada își găsiră sălașul, munții cețoși din depărtare. Norii se revărsau asupra lor ca niște cascade translucide, plămânii sau prăfoase, acoperindu-i în îmbrățișarea lor înghețată ce prevestea iarna. Abia dacă puteam desluși soarele în acea masă imobilă și grea, părea doar o strălucire deșartă care nu vroia să renunțe, să se piardă. Oriunde priveam, reieșea întunecimea acestui anotimp, ce-mi trimise fiori reci pe șira spinării. M-am cutremurat. Toți din jurul meu păreau obișnuiți cu vremea aceasta și nu tresăreau cand o adiere pătrundea prin pereții învechiți și subțiri ai încăperii.

Mi-am mutat din nou privirea asupra monedei și am lăsat-o să cada pe masă cu un tremur metalic. Prima dată când am conștientizat parțial unde mă aflam a fost în același loc pe care l-am ocupat acum, însă cu câteva zile în urmă. Mă aflam într-o carte pe care o citisem. Nu o terminasem niciodată, și nu-mi pot aminti de ce. Singurul lucru care îmi trimite gândurile spre carte este familiaritatea acestui loc. Poate tocmai de aceea mă aflu acum aici. Sper că voi reuși să mă întorc, deși o parte din mine știe că nu e posibil. Însă nici să te trezești brusc într-o carte oarecare nu e posibil.

– Ai de gând să stai aici toată ziua? Am tresărit, căutând cu privirea persoana care îmi vorbise. Mai multe persoane îmi vorbiseră, însă niciuna până acum nu se interesase de mine. De obicei, îmi ceruseră indicații.

– Eu sunt Alia, continuă fata, legănându-se de pe un picior pe altul. Stătea în stanga mea, și m-am întrebat de cât timp se afla acolo. Avea ochii verzi și limpezi și părea să zâmbească tot timpul. Își arcui o sprânceană, accentuându-și întrebarea precedentă, la care uitasem să-i răspund.

– Eu nu… nu am altceva de făcut, am răspuns, cu o voce răgușită. Alia se așeză între timp pe scaunul de lângă mine, ștergându-și mânecile și genunchii de praf.

– Ai un accent pe care nu l-am mai auzit până acum. Din ce parte a ținutului ești? întrebă, iar eu am realizat că nu știu numele locului unde mă aflu, darămite numele ținuturilor.

– Nu știu, am recunoscut, sperând că mă va putea ajuta. Nu-mi amintesc cum am ajuns aici. Ceea ce era adevărat, însă suna nebunește.

Alia oftă, surprinsă.

– Așa că plănuiești să rămâi aici până când îți vei aduce aminte? Am observat cum se uită restul la tine. Suspicios. E prea primejdios. Ai noroc că ai rămas întreg până acum, zise ea, pe un ton serios, care îi pălise zâmbetul. Ar trebui să vii cu mine, adăugă, după o pauză răsuflată, de un moment. Am auzit că Sentinelele mărșăluiesc spre nord și, mai devreme sau mai târziu, vor ajunge aici. Nici măcar iarna nu te poate salva de Sentinele și gândirile lor bolnăvicioase. Vocea Aliei începu să tremure când menționă Sentinelele. Toate aceste nume îmi erau familiare și îmi doream din răsputeri să-mi aduc aminte de ele. Tot ce puteam face acum era să mă încred în Alia, totuși.

– Sentinelele? am întrebat, nedumerit.

– Ce s-a întâmplat cu tine? Alia murmură o întrebare la care nu aștepta răspuns. Nimeni nu a văzut vreodată fața unei Sentinele. Nimeni în viață, adăugă ea, și tonul vocii ei se stinse o clipă, ca o lumânare între două degete pline de funingine. Acum ridică-te, zise. Trebuie să plecăm.

*

            Aveam o durere surdă în genunchi și la gambe, dar încercam să o alung gândindu-mă la carte. De ce eram aici? Cum ajunsesem aici? De ce avea Alia încredere în mine atât de ușor, când amenințarea Sentinelelor era reală? Munții cețoși erau mai aproape acum, iar norii trimiteau umbre întunecate și monstruoase pe pământ, tot mai întinse cu fiecare minut, părând să înghită treptat orice urmă infirmă de viață.

– Tot timpul am privit lumea asta ca pe un labirint, începu deodată Alia, dându-și cu o mână o șuviță de păr după ureche. Își domoli pasul, ca să o ajung din urmă, apoi își drese glasul și continuă. Rătăcești în același labirint toată viața, încercând să găsești ieșirea, însă toți cei prinși alături de tine te împing inevitabil spre puncte moarte. Spre dezamăgire. Vreau să ies din labirint. Vreau să găsesc ieșirea.

În acel moment nu mi-am dat seama dacă mi se adresa mie sau altcuiva, dacă stăruia pe oricine era acolo să o audă. Mi-am dat seama că ea trăia și respira cuvinte goale, fără să conștientizeze asta. Tot ce făcea era de dinainte stabilit. Dacă vântul adia sau nu, dacă soarele va apune vreodată, cuvintele decideau. Oare cuvintele au decis să mă aducă aici?

*

            – Nu ai nicio șansă, șopti cu satisfacție chipul ascuns privirilor de o mască greoaie, în timp ce-și scoase sabia cu tăișul subțire din teaca de la brâu. Trebuia să fi fugit atunci. Alia simți cum rânjetul slinos din spatele măștii îi pătrunde până în măduva oaselor, dar rămase împietrită în acel loc, urmărind Sentinela cu o privire înspăimântată și totodată determinată. Rămășițele copacilor golași, învăluiți în straturi de scoarță decolorată și aspră, înconjurau o construcție părăsită și prinsă într-o strânsoare sufocantă de mușchi, aflată în spatele creaturii. Alia trecuse pe aici de nenumărate ori și nu se așteptase niciodată ca o Sentinelă să sălășluiască în acest loc.

            Nu apucă să-și scoată la rândul ei sabia. Sentinela se roti pe călcâie și o lovi între omoplați, iar Alia căzu în genunchi, tragând aer adânc în piept, cu disperare. Apoi silueta își ridică sabia, iar Alia se întoarse, simțindu-și palmele albe de neputință și teamă. Tot sângele i se concentră în obraji, iar buzele uscate îi tremurau. Sentinela își dădu jos masca cu mâna liberă, râse perfid și zise:

            – Nimeni în viață nu a văzut chipul unei Sentinele.

            Închise ochii, știind ce urmează.

Semiluna strălucea muribund pe porțiunea de cer neacoperită de nori. Alia continuă să pășească înaintea mea, fără să mi se mai adreseze. Mi-am apăsat tâmplele cu degetele, încercând cumva să schimb acea amintire care se întipări în fața propriilor ochi. Păruse atât de reală, ca și cum privisem întreaga scenă de aproape.

Știam ce însemna. Labirintul ei aveam doar puncte moarte, niciodată nu existase vreo ieșire, așa cum spera ea. Fără să știe, era permanent pregătită de inevitabil și, când acesta va veni, labirintul nu îi va da drumul complet. O parte din ea va rămâne pentru totdeauna închisa, inertă și rece, într-un labirint de cuvinte goale; cuvinte care, fără să știe, îi răpiseră libertatea de la bunul început. Mi-am mutat privirea spre pământ, uitându-mă cum vârfurile subțiri de iarbă se plecau sub greutatea unei adieri înfiorătoare de seară. Altmiteri, arătau ca și cum ar fi vrut să scape de rădăcinile ce le țintuiau în pământ, apucând neajutorate vântul într-o strânsoare prea slabă, prea transparentă, ca să nu fie lăsate în urmă. Am tras aer adânc în piept, gândindu-mă că, inconștient, toți din lumea cărților doreau să se elibereze de cuvinte, de rădăcinile lor supreme, fiindcă toți călcau pe calea pe care ele le-o pecetluiseră, iar singura diferență dintre ei si Alia era că ea își conștientiza lipsa de libertate într-o măsură îndeajuns de mare încât să reprezinte o amenințare. Pentru asta, cuvintele aveau de gând să o ucidă.

Atunci de ce cuvintele mă aduseseră aici?

Vroiam atât de mult să-i spun să se oprească din mers și să mă asculte, însă tot ce aveam de gând să-i spun suna prea nebunește ca să fie adevărat. Părul ei roșu-aprins se unduia în adiere asemena soarelui care-și arunca ultimele raze asupra lumii, înainte să fie înghițit de o noapte fără stele, iar tot ce mi-am îngăduit să fac în acel moment a fost să o urmez tăcut spre ultimul punct mort al labirintului în care rătăcise toata viața, fără să-și curme vreodată speranța.

După câteva ore, Alia se oprise. Obrajii îi erau lipsiți de culoare, încât arăta cuprinsă de iarna ce se apropia. Începuse să se întunece, sau poate umbra norilor înghițise complet zona de la poalele munților cețoși. Arătă spre dreapta ei și zise :

– Știu un loc unde vom fi în siguranță peste noapte.

Cuvintele i se strecurară printre buze, dar părură puțin forțate.

Dacă nu cuvintele la care mă gândisem eu mă aduseseră aici? Dacă Alia și dorința ei de a ieși din labirint fuseseră, de fapt? Era posibil ca lumea cărților să se compromită pe sine?

            Singura ei șansă de a ieși din labirint era să treacă peste acel inevitabil punct mort.

            Iar când un personaj din carte moare, acesta încetează să mai apară.

            Înțelesesem acum ce trebuia să fac ca să mă întorc.

Am urmat-o pe Alia până când în fața noastră se ridică o construcție acoperită de mușchi, ce părea să fie trasă în străfundurile pământului de către verdeața aceea întârziată. Simțeam un nod în gât, care începu să se strângă tot mai tare, pe măsură ce Alia se apropia de o scobitură în blocurile suprapuse de piatră masivă. Înainte să reacționez, Sentinela ieși ca o nălucă și o aruncă de pe picioare cu o ușurință înspăimântătoare. Își scoase sabia din teacă și o fulgeră cu privirea pe Alia. Fără să mă gândesc, am țâșnit înainte, cu o hotărâre imensă. Sentinela tresări la vederea mea și îi întoarse spatele Aliei, care mă privea cu un amestec de teamă și uimire în verdele limpede al ochilor ei. Mi-am răsucit dureros încheietura și i-am apucat sabia de tăiș, ignorând crestăturile tot mai adânci de pe marginile palmelor. Cu mâna cealaltă, i-am prins masca de margini și, cu un urlet, i-am smuls-o de pe față. Sentinela începu să se zbată când aerul rece îi atinse chipul grotesc, pironindu-mă cu dezgust prin orbitele sale goale. Am ridicat tăișul îndeajuns de mult încât imaginea sa bolnăvicioasă se reflectă în metal. Nimeni în viață nu a văzut chipul unei Sentinele. Știam că era o încercare mai mult deșartă, însă creatura mă împinse cu forță spre construcție, apoi își ridică sabia până când vârful îi atinse pieptul și păși în umbră, silențios, pentru totdeauna.

Privirea mi se împăienjeni, iar părul îmi era năclăit de un lichid cald. Nu o vedeam pe Alia nicăieri. Am zâmbit. Lumea cărților se compromise pe sine. Labirintul de cuvinte goale va avea o ieșire.

*

Mi-am deschis pleoapele grele, iar o carte se materializă în fața mea. O carte cu titlu, însă având pagini albe, nebrăzdate de cuvinte.

Acum, erau liberi.

Îi puteam vedea perfect, sfărâmând euforic zidurile labirintului, animând noaptea cu fericirea lor. Iar prima, prima era Alia.

Mara Avrămescu

VIII B