Omul pe nume Logain se aşeză, oftând, pe o piatră acoperită de muşchi aproape uscat, pe alocuri verde palid asemenea feţei lipsite de ochi a unui Făr’-de-Viaţă. Studie cu atenţie locul în care se afla, părul lung şi negru ca tăciunele fluturându-i în adierea răcoroasă. Aerul umed al Ţinutului Tashan în sufoca încet, dându-i de veste că toamna înecăcioasă era încă în toi. Stărui inexpresiv fortăreaţa pe jumătate înghiţită de ţărâna a clanului Daltan, blestemată să sfârşească atât de brusc. Simţea Flacăra mocnind înăuntrul său, înghiţindu-l complet în îmbrăţişarea sa fierbinte. Cu mâna stângă îşi scutură surtucul de praf, încercând să-şi abată gândurile de la ispititorul Izvor, fără a reuşi, însă. Nimeni nu putea, aşa îi spuseseră acei oameni. Astfel, cum ar fi dacă un amărât de amuşinar, care se întâmpla să fie şi hoţ, să-i dea de capăt?!

Poate că zilele petrecute ca fugar îi zdruncinaseră judecata şi aşa puţină. De la o vârstă fragedă, când copiii din Rhan’al’Viere, satul său natal, învăţau să fie oameni de onoare de la Străjerii reginei Alviana, el, Logain, fu învăţat tainele necurate ale hoţiei. Născut şi crescut în umbră. Mereu acolo, doar el şi Flacăra ispititoare, focul Izvorului şi astfel esenţa Creatorului. O existenţă amăgitoare.

Bărbatul se lovi în subconştient de un zid, iar amintirile îi zburară departe, ca şi cocorii deasupra râului Arinelle. Izvorul se revărsă asupra lui asemenea unei cascade neîncetate şi fierbând de putere.

Nu !

Nu putea…

Nu putea să-i dea drumul !

Logain urlă, prăbuşindu-se în Vid. Căzu de pe piatră, iar impactul cu pământul îngheţat zdrobindu-i trupul. Nu dorea să mânuiască, fiindcă asta însemna moarte, pentru el şi cei din jur. De aceea fusese educat de acei oameni… ca să-i ţină frâu ! Şi de data aceasta nu izbuti. Izvorul curgea prin mâinile sale, scăldându-i braţele şi capturându-i conştiinţa. Începu să ţese firele unei pânze. Unei pânze a vieţii. Simţea cum lumea striga din adâncuri, iar firele se umpleau de fiinţă. Tot ce a mai văzut atunci fu cum noul Univers se apropia, iar Izvorul îi părăsi încet mintea, lăsându-l pe amuşinar să cadă printre fire, râzând cu cruzime, fiindcă Logain era acum o păpuşă de a cărei sfori va trage Flacăra.

*

Ilyena Riadh dădu pinteni calului, aranjându-şi fustele pentru călărie, brodate cu fire aurite şi flori din perle aduse de la Ocean. În Calea Carierei se iscase un vânt năprasnic, care o incomoda, dar şi pe Negura, iapa sa. Ilyena porni îndată spre Marele Oraş, când încă nu se crăpase de ziuă. Avea atâtea de făcut ! Pădurea de la Miazănoapte se pleca sub greutatea propriilor podoabe moarte, foşnind necontenit în armonie cu cântecul murmurat de femeia cu părul ca de aur. Jaim Fiul-Umbrelor. În învăţase de la un povestitor care venise în Altara special de sărbătoarea strângerii recoltelor.

Negura fornăi, făcând-o pe Ilyena să tresară, întinzând mâna spre tolba din piele de cerb, ţesută ieri de jupânul Gill.

Cu o expresie îngrijorată, îşi miji ochii, cercetând pădurile care o înconjurau. Ceva nu era în regula. Pânza este ţesută de Creator, dar când firele se vor termina, ce va fi atunci ?

– Dar asta nu se întâmplă acum, nu-i aşa ? şopti ea, alintându-şi iapa. Ilyena îşi retrase mâna de lângă săgeţi şi inspiră uşor neliniştită. Zăpada acoperea ca o mantie cristalină piscurile din depărtare, în vârful cărora capitala Sharifului îşi înălţa glorios turnurile din marmură.

Şi exact lângă stejarul veşnic verde, aflat acolo de la Naşterea Lumii, Ilyena desluşi o siluetă înveşmântată în negru, la umbra crengilor răsucite şi crăpate. Negura observă şi ea, ridicându-se pe picioarele din spate.

Pe măsură ce se apropiau, Ilyena îşi dădu seama că era un bărbat. De cât timp zăcea acolo ? Cum de fiarele sălbatice se ţinură departe ?

Femeia coborî din şa şi scoase ierburile binefăcătoare, renumite printre Tămăduitoarele din Sharif. Îl întoarse pe bărbat şi pentru o clipă crezu că vede un nimb strălucito, clocotind în jurul lui. Apoi dispăru. Ochii întredeschişi o ţintuiau, iar Ilyena ezită pentru o clipă. Îl cunoştea… cumva… de undeva…

*

Logain se simţea atât de liber, fără a şti de ce. Totodată gol pe dinăuntru, tânjind mereu după un lucru atât de greşit şi imposibil.  Zăpada amestecată cu pământ şi iarbă îngălbenită îi mângâia obrazul drept. Plămânii îi erau înecaţi de o cantitate considerabilă de praf. Tuşi gutural şi se întoarse, pe jumătate amorţit, fiecare fibră a corpului fiind suprimată de golurile din memorie. Zări un chip palid, părul bălai şi ca de aur strălucind în lumina muribundă a soarelui de iarnă. Ochii verzi, pe alocuri asemenea ambrei, îl ţintuiau, în timp ce femeia alegea dintr-un mănunchi de frăsinel şi alte ierburi cu miros înţepător. Logain le dădu la o pare, încruntându-se din cauza imaginii ce îi pătrunse în minte.

–      Nu…. începu Ilyena.

 *

Izvorul ţesea pânza, împletea firele şi rânjea. Rânjea plin de ură. Logain, bărbatul care nu ştia cine e cu adevărat, prins în lumea proprie, sub controlul Flăcării.

–      Eşti Creatorul, auzi ? Eşti Creatorul şi atâta timp cât eu voi curge şi voi frânge lumea nu vei avea linişte !

Izvorul pătrunse din nou în capul lui, scăldându-i trupul cu apele sale murdare.

 *

Ilyena se dădu la o parte, privindu-l cu teamă pe Logain. Întradevăr, îl cunoştea, dar abia acum conştientiza că ei doi copilăriseră împreună în Rhan’al’Viere.

–      I-Ilyena ? întrebă el, apucând-o uşor de braţ, râzând ca un maniac. Nu nădăjduiam să te mai văd vreodată.

–      Logain, e adevărat ?

Bărbatul ezită. Înţelegea acum că fusese trecut din mână în mână, ca o jucărie, iar alţii primiseră controlul suprem prin intermediul lui.

–      Da, Ilyena. Eu sunt Creatorul, iar nimic nu va schimba asta. Trebuie să fac ceea ce se cade de cuviinţă, dar nu te voi uita şi nici promisiunea care ţi-am făcut-o. Ne vom revedea.

Logain îşi întinse gândurile către Izvor. Totul era un joc. Marele Joc al supremaţiei.  Iar el va câştiga. Pânza se cutremură, oceanele acoperind ţărmurile, iar Logain dispărând odată cu Ilyena. Firele se ţeseau în jurul Flăcării, stingând-o puţin câte puţin, până ce cenuşa-i fu dusă de vânt. Nimeni şi nimic nu va mai fi personaj într-un joc nebunesc al sorţii.

*

Logain orbecăia printre pomii codrului des. Doi ani. De atunci lumea nu mai avea un Creator, căci fără Izvorul care să ardă de putere şi să făurească viaţă, devenise un om obişnuit. Păşea înveşmântat în straiele roşii, fără să-şi dea seama că cineva îl privea.

–      Logain du’Samara, mi-ai promis ceva, iar eu am de gând să aştept, şopti, zâmbind, femeia.

Ilyena pufni. Ce soartă întortocheată, să îndrăgeşti un amuşinar care fu cândva Creator !

Mara Avrămescu

Clasa a VII-a B