Interviu cu Iduka neni, o doamnă în vârstă de 106 ani,

 realizat de David Gavrilescu (clasa a VII-a A)

D.G.: Este adevărat că v-ați născut în vremea Imperiului Austro-Ungar?

V.I.P.: Da, în 1917.

D.G.: Pentru început, cum erau jocurile copilăriei dvs.?

V.I.P.: În copilăria mea, fetițele făceau păpuși din coceni și, pe urmă, le îmbrăcau în hăinuțe.

D.G.: Perioadele cele mai grele au fost, probabil, războaiele. Ce vă mai amintiți de atunci?

V.I.P.: Cel mai mult mi-a lipsit tatăl, în timpul copilăriei, căci l-am pierdut foarte devreme, fiind împușcat în inimă în Primul Război. Îmi amintesc, foarte vag, un om adus de mâini și de picioare și de femei care plângeau.

D.G.: După Tratatul de la Trianon au existat tensiuni între români și maghiari?

V.I.P.: Nu a existat așa ceva. Era un singur om în tot satul, un sfârnar (negustor de vite, geambaș) care vorbea ocări la adresa ungurilor, dar nu era luat în seamă nici de români, nici de maghiari. Toată lumea știa că nu e întreg la minte. Pe calul lui îl chema Fani. Adevăratele conflicte nu se produceau din cauza diferențelor etnice, ci în funcție de zona satului în care locuiai. Ele se petreceau, cel mai adesea, în timpul balurilor.

D.G.: Cum vă petreceați viața cotidiană?

V.I.P.: Viața noastră era compusă din munca la grădină și creșterea animalelor. Trebuia să ne ajutăm părinții la muncile casei încă de când eram mici.

D.G.: Mergeați la școală?

V.I.P.: Da, și era un eveniment pentru noi. Fiecare copil mergea la școală îmbrăcat cu cele mai frumoase hăinuțe pe care le avea. Scriam pe tăblițe și nu aveam teme multe din cauza asta. Oricum, adulții nu ne-ar fi putut ajuta prea mult la ele, fiindcă nu erau instruiți.

D.G.: Ce făceați când erau probleme de sănătate?

V.I.P.: Fiecare se îngrijea cum putea, nu existau medici în sat și nu prea exista contact cu lumea din afara satului. Din această cauză mulți mureau și familiile erau foarte numeroase. Au fost și familii cu 11 copii.

D.G.: Asta însemna că nu mergeați des la oraș?

V.I.P: Deloc. Asta a început doar prin anii 70. În tinerețea mea, era doar un singur om care se lua și se ducea desculț la Turda. Îl chema David, ca pe tine…

D.G.: Dar vizite între săteni?

V.I.P.: Da, a fost aceeași ospitalitate dintotdeauna. Adulții erau tratați cu pălincă, deoarece nu exista vin încă.

D.G.: Cum a fost viața dvs. personală în perioada interbelică?

V.I.P.: Ajunsă la vârsta matură, m-am măritat pentru prima oară, însă căsnicia nu a durat decât câteva luni. M-am remăritat și viața mea părea să o ia pe un drum mai bun, dar nici așa, bucuria nu a durat prea mult.

D.G.: Ce s-a întâmplat?

V.I.P.: A izbucnit războiul și soțul meu a fost trimis pe front. Toate grijile casei au rămas pe umerii mei. Nu aveam copii, dar nesiguranța zilei de mâine și viața fără soț erau lucruri greu de administrat.

D.G.: Cum v-ați descurcat în timpul războiului?

V.I.P.: Mi-a fost foarte greu, așa cum le-a fost tuturor, de altfel. Mai întâi a fost prezență germană, apoi sovietică. Pe mine m-au ajutat foarte mult soldații nemți. Erau săritori, participau la muncile casei, împărțeau ce aveau cu noi. Păstrez și amintiri bune de atunci. După ce au plecat germanii, au venit rușii, și cu ei, a fost mai greu.

D.G.: Ce vă amintiți despre ei? Furau?

V.I.P.: Nu, ei nu furau, doar luau. Intrau la tine în casă, îi omeneai cu tot ce aveai și, la plecare, luau tot ce voiau. Unii rămâneau fără niciun animal în ogradă. Cel mai mult au suferit tinerii. Era o problemă să fie atrăgători. Pe fete le batjocoreau și pe băieți îi mutilau. Fetele umblau cu baticurile trase mult pe față. Nu mai exista proprietate personală. Te luau și îți cereau să le aduci o cantitate inexactă de hrană, iar dacă găseau că nu este destul ce le-ai adus, te împușcau. De exemplu, într-o zi ne-au cerut să le aducem multe roșii. Am cules din toate grădinile, îngrozite că nu am cules destule, dar am scăpat.

D.G.: Cu soțul v-ați mai reîntâlnit?

V.I.P.: Da, după 8 ani lungi și dureroși. A căzut prizonier de război și a fost ultimul eliberat și revenit în sat. A fost greu, pierdusem speranța de a-l mai revedea.

D.G.: Cum a fost după război, cu comuniștii?

V.I.P.: Poate n-o să mă crezi, dar, pentru mine, asta a fost cea mai grea perioadă. Mie mi-au luat trăsura, caii și pământurile. Toată lumea era într-o sărăcie lucie. Munca nu mai avea nicio valoare, eram demoralizați. Dar toate au trecut.

D.G.: Dar cea mai frumoasă?

V.I.P.: Nu, n-am avut așa ceva! (ezitare)…poate căsniciile…dar, nu!

D.G.: Ați avea ceva de spus celor care vin după dvs.?

V.I.P.: Nimeni să nu-și dorească o viață așa de lungă ca a mea. Ultima oară când am simțit că trăiesc a fost când am ieșit pe portița casei mele și m-am dus la magazin să-mi cumpăr de mâncare.

                                                                                                                        Sat Bădeni (maghiară Bagyon),

comuna Moldovenești din județul Cluj,

Transilvania, România.

5 martie 2024