Winners Never Quit

Majoritatea oamenilor văd sporturile ca fiind doar nişte jocuri. Oricât de mult ar fi evoluat lumea, oamenii încă savurează meciurile sportive la fel cum obişnuiau romanii să sărbătorească luptele gladiatorilor din Colosseum. O distracţie. Un fleac. Ceva ce dobândeşti peste noapte. Aici intervin culisele pe care nu mulţi le cunosc. Culisele în care nu toţi supravieţuiesc.
Un campion e învăţat de mic să privească frica în ochi. Eşti învăţat să trăieşti cu ideea că eşti cel mai bun. Eşti învăţat că nu e cale de întoarcere. Nu ţi se dă voie să verşi nici măcar o lacrimă. Te învaţă să strângi din dinţi şi să îţi repeţi că singurul adversar eşti tu însuţi şi că durerea este doar slăbiciunea care îţi părăseşte corpul. Şi pentru ce ne pregătesc? Ne pregătesc pentru momentele în care realizezi că munca a dat roade în sfârşit şi că eşti pe cale să ridici trofeul la care ai visat ani de zile deasupra capului. Momentele în care îţi dai seama că în timp ce toţi se plângeau, campionul din tine a ales să continue şi să muncească.
Până la urmă, toţi sportivii se trezesc de dimineaţă să meargă la muncă. Fie că îţi iei racheta de tenis sau îţi iei bisturiul de 10, tot porneşti spre serviciu ca un profesionist. În tenis, pregătirea unei zile la muncă se desfăşoară ca pe Broadway.
În timp ce jucătorii îşi repetă loviturile, scena se pregăteşte. Costumele stau în dulap gata de marele spectacol. Când soarele apune, spectatorii îşi ocupă locurile iar cortina sau, mai bine zis fileul este tras. După repetiţii îndelungate care au loc de ani întregi, actorii principali intră în scenă şi îşi fac treaba. Totul e un spectacol amuzant şi palpitant care ţine până cortina este trasă. Aici e ceea ce multă lume nu înţelege. Este vorba despre ceea ce simte fiecare sportiv.
Oamenii nu practică sporturile pentru că e amuzant. Dacă întrebi orice atlet, vei rămâne surprins să vezi că toţi îl urăsc, însă nu şi-ar putea imagina viaţa fără el. Este parte din ei. Este relaţia dintre ură şi dragoste. Este pentru ce trăiesc de fapt. Trăiesc pentru antrenamente, încurajări, curse lungi cu avioanele, invitaţii, nenumărate perechi de adidaşi uzaţi, apă şi antrenorii pe care îi urăsc dar îi apreciază. Trăiesc pentru modul în care se simt când îşi înving cei mai de temut adversari şi îşi dau seama că acele două ture de alergare în plus de la antrenament au meritat. Trăiesc pentru felul în care ajung o familie cu echipele lor, trăiesc pentru milioanele de cântece pe care le au în cap pe timpului antrenamentului care durează toate acele ore în şir. Trăiesc pentru competiţie, pentru prieteni, pentru antrenamente, pentru amintiri şi chiar pentru durere. Asta sunt ei. Asta suntem noi. Şi de aceea nu putem renunţa…

Antonia Roşu

Leave a Reply