A fost odată ca niciodată, o prințesă frumoasă cu părul roșu, lung și ondulat, obrajii pistruiați și ochi ce păreau a fi ușa spre o altă lume, spre un alt tărâm al tinereții veșnice. Această minunată fată iubea natura. Se juca zi de zi cu animalele din curtea palatului, culegea buchete de flori cu care decora holurile regale și pe care le punea în vaze maiestuoase. Îi plăcea să se plimbe prin livadă și să adoarmă sub pomii înfloriți, dar cel mai mult pe lume îi plăcea să călărească prin pădurile și câmpiile din regatul tatălui ei. Într-una din zilele în care călărea prin pădure, cu pletele-i roșcate zburând datorită vântului cald de septembrie, fata auzi un zgomot în tufișuri. Descălecă și se apropie tiptil de locul unde auzise sunetul. După ce a dat la o parte o ramură înfrunzită ce îi stătea în față, prințesei nu îi veni să-și creadă ochilor. Chiar acolo stătea un cerb uriaș cu niște coarne mari și impunătoare, iar în fața splendidului animal era un vânător care se pregătea să tragă cu o săgeată în cerb.

-Nu îl omorî! Te implor! zise fata.

Animalul se sperie de strigătul fetei și fugi, scăpând cu viață.

-Bună ziua, Maiestate! spuse vânătorul uimit de frumusețea prințesei. Îmi cer mii de scuze că v-am supărat.

-Nu mie trebuie să-mi ceri iertare. Nu știu cum voi, vânătorii, puteți omorî atâtea ființe nevinovate fără nicio părere de rău. Nu vă gândiți că au și ele propria lor familie, că le doare atunci când le țintiți cu săgeata? Apoi mâncați carnea cu plăcere și coarnele cerbilor le puneți pe pereți pentru a vă lăuda cu fapta voastră de-a dreptul josnică, răspunse fata furioasă.

-Să știți, frumoasă prințesă, că mie nu mi-a plăcut niciodată această meserie, dar a trebuit să fac asta la fel ca și frații mei. De aproape un sfert de oră stau cu săgeta pregătită, dar nu m-a lăsat inima să trag într-un asemenea animal.

Vânătorul a început să îi povestească prințesei despre viața lui și despre satul în care locuiește, iar prințesa i-a spus cum este să trăiască într-un castel și cât de rău îi pare că în câțiva ani va trebui să urce pe tronul împărăției și nu va mai avea destul timp să se bucure de natură și să călărească prin regat. Și tot așa, din vorbă-n vorbă cei doi s-au îndrăgostit și au început să se întâlnească zi de zi în acea pădure minunată. Singura problemă era că pe vremea aceea trăia și o vrăjitoare rea care nu era chiar cu toate acasă. Bârlogul ei era undeva la marginea pădurii. Această vrăjitoare era în căutarea rețetei perfecte pentru un concurs vrăjitoresc de improvizație. Era determinată să îl câștige cu orice preț, deoarece premiul era o vacanță pe o insulă exotică unde își dorea mult să meargă. Așa că, într-o zi când i-a văzut pe cei doi tineri îndrăgostiți, i-a venit ideea (de la toate dulcegăriile celor doi) să facă un fruct cu care să îi îndulcească pe jurați. Și ce putea fi mai dulce decât inimile pline de iubire ale îndrăgostiților? Luă bagheta magică și, când cei doi nu erau atenți, îi vrăji, le scoase inimile și îi lăsă acolo fără viață, în pădurea în care începuse dragostea lor. Vrăjitoarea luă jumătate din inima vânătorului și jumătate din inima prințesei, le lipi laolaltă și le scăldă în licoarea verde-roșiatică ce fierbea în cazan. Pentru concurs, vrăjitoarea a trebuit să și denumească fructul, așa că nu știu cum de i s-a năzărit ei așa, dar i-a pus numele măr. Nu vă faceți griji pentru faptul că cei doi au murit, pentru că fata e acum și ea parte din natura pe care o iubea atât de mult și cei doi sunt împreună pentru totdeauna în cel mai apreciat fruct din lume.  Chiar și astăzi, când culegi un măr din livadă și îl tai în două părți egale obții două jumătăți de inimă. Așa a apărut mărul, într-o zi de toamnă, din iubirea celor doi.

Maia-Sofia Băl

clasa a VI-a B