Nimeni nu putea spune cu siguranță când apăruse orașul Aeralis. Unii spuneau că fusese construit de primii magi ai timpului, alții că se formase singur, din greșelile oamenilor. Cert era un singur lucru: Aeralis nu exista decât pentru cei care ajunseseră într-un moment al vieții în care nu mai știau dacă înaintează sau rămân pe loc. Eu am ajuns acolo într-o seară târzie, când cerul era încărcat de nori grei, iar ploaia făcea străzile să pară străine. Am luat-o pe o alee îngustă, pe care nu o observasem niciodată, și am simțit cum aerul se schimbă. Timpul parcă s-a oprit pentru o fracțiune de secundă. Când am ridicat privirea, orașul era în fața mea. Aeralis era format din turnuri înalte, construite din piatră deschisă la culoare, străbătute de linii luminoase care pulsau încet, ca niște vene. Deasupra, cerul nu avea stele, ci simboluri care se mișcau lent, desenând cercuri perfecte. Am înțeles atunci că nu mă aflam într-un loc obișnuit. Locuitorii orașului păreau oameni normali, însă fiecare purta pe piele un semn strălucitor — pe gât, pe mână sau pe frunte. Am aflat mai târziu că acele semne reprezentau momentele de timp pe care le sacrificaseră. Cu cât semnul era mai mare, cu atât pierderea fusese mai importantă. În centrul orașului se afla Turnul Clipei, cea mai veche construcție din Aeralis. Acolo trăiau Gardienii Timpului, magi legați prin jurământ să păstreze echilibrul. Ei controlau folosirea magiei temporale, o putere rară și periculoasă. Aceasta le permitea oamenilor să oprească timpul pentru câteva secunde, suficient cât să schimbe o decizie sau să evite o tragedie. Dar magia avea un preț. De fiecare dată când cineva folosea puterea, pierdea o amintire esențială. Nu o amintire la întâmplare, ci una care îl definise ca persoană. Am cunoscut o fată care uitase chipul mamei sale. Un bărbat nu-și mai amintea motivul pentru care plecase de acasă. Un copil nu știa de ce îi era frică de întuneric. Toți făcuseră schimbul, convinși că merită. Gardienii mi-au spus că și eu aveam potențial. Prezența mea în Aeralis nu era o coincidență. Mi-au oferit șansa de a opri timpul o singură dată, fără să știu ce amintire voi pierde. Am simțit tentația mai puternic ca niciodată. Erau atât de multe lucruri pe care aș fi vrut să le repar. În noaptea dinaintea deciziei, am urcat singur pe zidurile orașului. De sus, Aeralis părea suspendat între lumi, fragil și etern în același timp. Atunci am realizat că orașul nu era construit din piatră sau magie, ci din regrete. Dimineața, am refuzat oferta. În clipa în care am făcut-o, simbolurile de pe cer au început să se estompeze, iar Turnul Clipei a scos un sunet adânc, ca un ecou. Gardienii mi-au spus că puțini aleg să plece fără să folosească darul timpului. Poate tocmai de aceea, Aeralis continua să existe. Când am făcut un pas înapoi pe aleea îngustă, orașul a dispărut. Ploaia se oprise, iar strada mea era din nou obișnuită. Totuși, uneori, când simt că o secundă durează mai mult decât ar trebui, îmi amintesc de Aeralis, de orașul care există între clipe. Și știu că, într-un fel, alegerea mea a păstrat timpul meu în mișcare. Și mai știu că alegerea e întotdeauna a mea.

Serena Gligor

clasa a VII-a B