– Vin după mine şi vin după tine. Fie că îţi doreşti sau nu, războiul nu se termină niciodată… Niciodată.

            Un surâs îi atinse parcă buzele uscate şi subţiate, iar Padan Fain se foi pe pat, aplecându-se mai tare în faţă, de parcă ceea ce ar fi aşteptat era aproape, cât să-l cuprindă cu pumnul.

            – Cine ? Cine vine după tine ? întrebă, iar glasul îi controlă necontrolat.

            Îşi simţea palmele îngheţate şi obrajii arzând de spaimă.

            – Nu ! Nu se termină niciodată… Niciodată !

            Negustorul se ridică şi îl pironi cu privirea, plimbându-şi degetele noduroase pe gratiile celulei.

            – Vino, al’Thor. Acum ori niciodată.

            – Al’Th…

            – Al’Thor ? Vocea îi răsună ca într-un strigăt, făcându-i umerii să se cutremure.

Îşi trecu mâna prin păr, calmându-şi respiraţia întretăiată. Încă mai simţea mirosul temniţei şi al uleiului ars din lampă. „Vin după mine şi vin după tine.” De după fereastră, o pasăre cânta în noapte. Când ?

Ceva îl trăgea înapoi în vis, iar preţ de o clipă se gândi să-i spună lui Agelmar să-l schimbe pe Changu… nu avea deloc încredere în el, iar Fain îi stârnea numai amintiri neplăcute – Bel Tine, foc, cenuşă şi Iscoade.  Pe Lumină, înnebunea ! Avea nevoie de somn, pesemne că visele ciudate vor înceta atunci ! „Pe Lumină ?!”

*

Cu toată măreţia lui, Doru Araeba fusese părăsit înainte să se desăvârşească. O fântână grandioasă, din marmură, stătea răzleaţă în mijlocul turnurilor sfărâmate. În mijlocul bazinului, trei statui ce înfăţişau elfi – Regina Islanzadí, Rhunön şi un Cavaler cu chip aspru – ridicau deasupra capului un dragon cu forme neobişnuite şi coadă subţiată spre capăt. Perechile de ochi erau îndreptate spre pietricelele grunţuroase de pe fundul fântânii.

            Saphira se strecură printre tulpinile încurcate de iederă, solzii ei  azurii reflectând razele soarelui cu licăriri trecătoare.

            „Eragon ! Unde eşti, micuţule ?”

            Se ridică din cadrul unei uşi parţial întunecată şi strigă, în suflet răsărindu-i un izvor de speranţă.

            – Aici sunt, Saphira !

            Însă dragonul mârâi deznădăjduit şi îşi continuă căutarea pe o stradă lăturalnică.

            „Am nevoie de tine, micuţule. Cu toţii avem nevoie de tine !”

*

Chemarea îi săgetă creştetul, iar băiatul se ridică pe coate, simţindu-şi pleoapele grele şi ochii care îl ustură. În această noapte pasărea tăcea, iar luminile de pe stradă îi colorau în nuanţe monotone creioanele de pe birou. Pe raft, cărţile stăteau neclintite. Ajunse să se teamă de ele, dar acel lucru nedefinit pe care continua să îl caute nu putea fi decât acolo.

Al’Thor, Eragon, el însuşi… Putea fi în acelaşi timp toţi trei ?

– Cine sunt eu ? şopti fără sens, umezindu-şi buzele uscate. Da, somnul îi va alunga visele. Cu siguranţă. Mâine va fi o zi ca oricare alta.

Se trezi într-un pat cu baldachin şi cadru aurit, pe care erau sculptate modele curbate, lipit de un perete al încăperii imense, colorată doar în roşu şi auriu. Primul lucru pe care îl desluşi erau dragonii imprimaţi pe ambele sale mâini, pe sub cămaşa largă şi albă, încheiată până la gât. Părui îi era lipit de faţă şi năclăit de sudoare, aşa că îl dădu la o parte cu mâna dreaptă. Se ridică, dar îi era greu să facă vreun pas fără să se împleticească. Unde era ? Camera lui nu avea un tron din catifea lângă fereastră – până şi strada se preschimbase într-un oraş ieşit din comun, plin de turnuri şi împrejmuit de un zid masiv. Tresări când uşa se deschise încet, iar un slujitor uscăţiv intră, ţinând pe braţe o tavă cu mâncare, pe care o lăsă pe o masă de culoare închisă. Văzându-l treaz, făcu o plecăciune adâncă, încât vârful nasului aproape că-i atinsese pământul.

– Seniore Dragon, lordul Agelmar trimite veşti din nord. Mana Pustiitoare ajunge tot mai aproape de Fal…

– Lordul Agelmar ai zis ? Băiatul izbucni, întrerupându-l pe bărbat. Nu era cu putinţă să viseze din nou ! Se uita în jur şi nu ştia ce să creadă. Faţă de vise, ceva era diferit. Simţea că lucrul pe care îl căuta era aproape.

– Da, Seniore Dragon. Lordul Agelmar din Fal Dara. După cum am spus, vă trimite veşti din nord. Se pare că ţinuturile se confruntă cu o situaţie neprielnică.

– Te rog, pleacă ! se răsti deodată. Nu vreau să aud asta acum !

Slujitorul lăsă să se vadă o expresie suspicioasă, pe care o înlătură imediat, când îşi dădu seama că el îi prinse cu coada ochiului grimasa. În schimb, îşi drese glasul răguşit şi spuse :

– Cum doreşte Seniorul Dragon. Escorta e gata de plecare. Străinilor din aşa-zisul Doru Araeba li se transmite acest lucru chiar acum. Dar, dacă îmi permiteţi, Seniore, nu cred că este o decizie înţeleaptă să plecaţi pentru a semna un armistiţiu cu străinii, relată el acru.

– Sunt în stare să iau singur decizii ! făcu băiatul, întorcându-se către fereastră. „Să plece ! Te rog, să plece ! Trebuie să mă întorc !”

– Desigur. Apoi slujitorul se făcu nevăzut.

Îşi târî picioarele până la tronul cu dragoni sculptaţi de o parte şi de alta a cadrului aurit şi se aşeză, holbându-se în neant. Cum ajunse aici ? Să fie cărţile răspunzătoare pentru situaţia în care se afla ? Cine era lordul Agelmar şi de ce ştia că el deţinea răspunsurile ? Şi cel mai important : cine era el însuşi ? Sprijinit de oglinda din stânga lui, un sceptru strălucea, mângâiat de firavele raze care pătrundeau prin sticla în mozaic a ferestrei. Simţea că îi aparţine, dar luciul orbitor îi stârnea totodată o amintire familiară. Saphira.

„Unde eşti, micuţule ? Unde te-au dus ?”

Saphira !

Doar acum conştientiză rănile pe jumătate vindecate care se întindeau de-a lungul ambelor sale picioare, şi începu să se teamă de lumea aceasta. Pe măsură ce visele deveneau realitate, ce alte taine se vor dezvălui ?

– Seniore Dragon ! Slujitorul intră din nou. Escorta este pregătită.

– Vin… vin imediat.

În curtea împrejmuită de zidurile Oraşului Interior se auzea murmurul escortei formată din creaturi pe care el nu le recunoscu imediat. Îngenunchiaţi jos, elfii priveau iritaţi fântânile şi cărările construite de câteva veacuri, pe chip citindu-li-se riposta pentru lipsa de vegetaţie din oraş. Toate aceste concluzii îi răsăreau în minte de parcă le-ar fi gândit şi înainte. Şovăi, dar când îi observară prezenţa, se ridicară şi îl salutară, ezitând asupra titlului.

– S-seniore Dragon.

– Rand al’Thor, văd că te-ai hotărât să ne onorezi cu prezenţa ! exclamă cineva din mulţime, iar toate capetele se întoarseră asupra unui bărbat paşnic, îmbrăcat într-o haină lungă de catifea şi încălţări moi din piele. Poate că îţi mai aminteşti de la ultima noastră, hmm, întâlnire : sunt Lordul Agelmar din Fal Dara. Îşi plecă uşor capul ras în semn de respect.

Acesta era numele Seniorului Dragon? Rand al’Thor ? Visul cu Doru Araeba prinse viaţă în capul său şi îşi dădu seama că elfii îl cunoşteau drept Eragon, iar de aceea ezitară să-i rostească titlul. Văzând că nu îşi găsea cuvintele, Lordul spuse :

– Ar trebui să plecăm înainte să apună soarele.

„Micuţule, te aştept înafara oraşului. Ce durează aşa mult ? De ce nu te lasă să pleci, dacă străinul vine cu noi ?” întrebă Saphira.

– Da, aşa e, aprobă. Trebuia să-i vorbească lui Agelmar singur. Vom merge prin Căile de Taină ! Acestea nu erau cuvintele lui. Simţi fiori reci pe şina spinării.

Elfii nu reacţionară, ci se grupară şi porniră spre Oraşul Nou, cu Agelmar în urma lor. Lordul nu îi mai spuse nici o vorbă, şi, pe când părăsiră ambele Oraşe o luă la dreapta şi se propti lângă un perete piatră împodobit cu modele complicate de frunze. Începea să se simtă nesigur în preajma lui. Şi unde era Saphira ? Ah, de-ar ştii măcar unde se află !

Ca prin magie, peretele dispăru, scoţând la iveală întuneric şi nimic altceva. Elfii fremătară. Asta era o Cale de Taină? Agelmar făcu un pas înăuntrul ei şi dispăru, dar lui îi era frică să intre. Merita să facă asta pentru răspunsuri ? Aşa se va întoarce acasă ? Înghiţi sec şi porni cu paşi mărunţi, până când ajunse lângă Agelmar. Grupul de elfi îl urmară mecanic, iar singurele raze de lumină naturală dispărură. Brusc, simţi cum ceva îl apasă pe umeri şi decise să înnopteze aici. Răspunsuri. Trebuia…

Lampa agăţată de o bârnă de lemn de abia lumina chipurile împietrite ale elfilor palizi. Agelmar stătea pe vine şi îşi plimba degetul arătător prin vid.

– Cine eşti ? De ce te cunosc ? Ochii Lordului sclipiră cu o pricină numai de el ştiută.

–  Cum adică, Rand ? întrebă, răscolind cu unghia prin pământul obscur.

–  Nu mă cheamă Rand ! protestă, iar Agelmar oftă obosit.

–  Bine. Tu.. tu ce vezi când te uiţi în oglindă ?

– Poftim ? Ce legătură are asta cu toată încurcătura ? se răsti băiatul, aruncându-i căutături curioase.

„Nu am încredere în el, Eragon. Uită-te la ochii lui, cum sclipesc. Necurat.”

– Are, pentru că ei te văd ca şi cum ai fi Eragon, iar ceilalţi te cred Rand al’Thor ! Pentru ei, arăţi aşa cum îşi doresc.

– Şi pentru tine cum arăt, Agelmar ? Îl încercă o senzaţie de nelinişte până în măduva oaselor.

– Cum trebuie. Ştii cine eşti ? Ştii măcar unde te afli sau de ce ai ajuns aici ? mormăi Agelmar. Eşti în Lumea Cărţilor ! Vocea îi ajunse la o rezonanţă ameninţătoare, tăioasă ca lama unui pumnal.

„Ai grijă !” îl atenţionă Saphira.

– Lumea Cărţilor ? Nu mai vorbi în cimilituri, Agelmar ! urlă furios băiatul. Tu ştii, iar eu merit să aflu cum am ajuns aici ! Se apropie de bărbat şi simţi cum ceva ia naştere înăuntrul lui… o putere nemaivăzută, care nu îi aparţinea. Ce e Lumea Cărţilor ? Unde e Saphira ?… Ce se întâmplă cu mine ? Suna ca şi cum s-ar fi întrebat pe sine acelaşi lucru.

– Ai face bine să te calmezi, băiete, sau o să ne dărâmi Căile în cap, îi spuse ţâfnos Agelmar. Priveşte-i. Arătă către elfi. Ţi se pare că arată normal? Ţi se pare că ceva de aici e normal ? Clătină din cap. Exact ! Nimic din astea nu s-ar fi întâmplat dacă tu nu erai un Rătăcitor !

– Rătăcitor ? Ce mai e şi asta ? ceru băiatul.

Lordul se ridică şi îşi scutură mantia de praf, pironindu-l cu ochii întunecoşi.

– Un Rătăcitor sălăşluieşte în Lumea Cărţilor. Când o Carte are nevoie de el, un Rătăcitor va fi acolo. Întotdeauna, fiindcă de aceea există. Nimic din ceea ce spunea Agelmar nu avea sens. Cum putea fi el aşa ceva ? Totul era aşa cum trebuie, până când tu ai dat Cartea peste cap, continuă Lordul. Respiraţiile înfundate ale elfilor străpungeau Căile de Taină şi le curmau liniştea.

Nimeni nu avea nevoie de tine la momentul respectiv, aşa că Padan Fain s-a asigurat ca existenţa ta să aibă un rost. Vezi tu, un personaj la fel de stârpit ca el, încât şi unei Cărţi i-ar fi ruşine să se asocieze cu acesta, ştie. Cartea s-a schimbat şi a atins lumea alteia. Nimeni nu mai e cine a fost şi nimeni nu îşi mai aminteşte. Un Rătăcitor menit să salveze a ajuns să distrugă două Lumi deodată, cugetă cu o urmă pronunţată de batjocură în glas. Măcar de tine îşi vor mai aminti.
„Unde sunt cu toţii ? Nu e nimeni !” mârâi Saphira. „De ce nu vor să tacă, micuţule?”

O parte a lui suspină încet.

– Atunci tu de unde ştii toate astea ?!

– Pur şi simplu ştiu ! se apără Lordul. Iar tu nu te poţi ascunde, Eragon. Nu-ţi poţi ascunde vina ! A murit ! Mă auzi ?

.”Unde eşti ? Te aştept de mult ! Unde eşti ?”
– NUMELE MEU NU ESTE ERAGON ! urlă.

Dar se simţea pierdut. Toate acele vise… era doar vina lui. Saphira murise, iar Eragon era captiv în interiorul său, o jumătate de existenţă cuprinsă de regrete. Iar acel al’Thor… cine ştie pe cine pierduse ?

– Dacă toţi au uitat, tu cum de îţi mai aminteşti ?

„Eşti bine ? Răspunde-mi !” mugi îndelungat Saphira.

– Pentru că războiul nu se termină niciodată. Niciodată. Agelmar părea că delirează, scotocindu-şi între timp mantia şi veşmintele. Elfii inspirau domol, de parcă nu se aflau în acelaşi loc ca şi ei.

– De ce mi-ai spus toate astea, Padan Fain ? îl întrebă dispreţuitor băiatul, fără să-l scape din priviri.

Agelmar nu răspunse. Ca o nălucă, îl lovi între omoplaţi, iar băiatul îşi dădu ochii peste cap, răsucindu-se pe călcâie, astfel încât să se afle faţă în faţă cu Padan Fain.

– Îmi amintesc, negustorule, că acestea sunt insule. Căile sunt pline de insule, bolborosi, fără să-şi justifice cunoştinţele, împingându-l către necunoscut. Ce se întâmplă când cazi de pe una ? Ce se întâmplă când un personaj la fel de stârpit ca tine dispare ? Totul o ia de la capăt, nu-i aşa ?

– Nu ! protestă Fain, dar pământul îi dispăru de sub picioare înainte să înghită sec.
„Te văd, Eragon !” strigă bucuroasă Saphira, bătând pământul cu picioarele din spate. „Unde e străinul ? A plecat ?”

*

Deschise ochii, simţind lacrimile care-i udau pleoapele. Foarte vag auzi cum noaptea se animă cu cântecele dragonilor, dar realitatea sfărâmă într-o clipită euforia care îi cuprinse trupul, până când uită că s-a întâmplat vreodată ceva. Zâmbi, pe jumătate adormit. Era doar o zi ca oricare alta.

                                                                                                                        Mara Avrămescu