Sunt speriată. Aerul îngrozitor de rece îmi pătrunde prin toate golurile sufletului rămase din lupta cu plantele mutante. Soarele orbitor încearcă parcă să aline suferinţa. Imaginea dezarmantă a oraşului mă înspăimntă, iar cerul sfâşiat în mii de fâşii aurii lasă trecere doar razelor ce au o destinaţie bine stabilită, una dintre ele mângâindu-mi uşor obrazul crăpat. Încet, vine ceaţa şi pune stăpânire peste întregul Pământ; doar eu, ultimul om de pe Pămant, ultimul suflu, ultima inimă încă funcţională rămăsesem neschimbată.

Mă arde întrebarea ce nu va avea poate niciodată un răspuns. Dar încerc singură să mi-l formulez; se pare că vieţuitoarele mutante nu şi-au atins scopul, însă profesorul Marvin Pothsckoviqua, poate: a creeat serul ce face orice plantă să poată trăi doar cu ajutorul unei anumite combinaţii de gaze. Acest lucru a făcut ca ele să fie imune la aproape orice element al naturii. „Puterea” asta le-a determinat să fie diabolice şi să înceapă să se hrănească cu…  sânge de om.

Abia realizez că tentaculul uneia încă mai mişcă în faţa mea. Nu am nicio şansă. Micro-acele ei îmi străpunseseră deja tot corpul. M-am decis să nu le las câştigul. Încet, cu ultimele puteri, am dus mâna la picior unde aveam înfipt un ciob de sticlă pe care doar acum l-am simţit. Dureros. Reuşesc să-l scot şi, dintr-o lovitură, retez  braţul mutantei.

Acum am gândurile împăcate. Mă sting şi eu… nu simt însă nici durere, dar nici viaţă. Simt un gol în piept; un gol ce nu poate fi umplut; un gol  lung, apăsător şi continuu…

Iris Petean

clasa a VIII-a B