Cuvântul „apă”, ne duce cu gândul la o poţiune „magică”,  de care avem nevoie pe parcursul vieţii noastre. Ea  este esenţială  corpului uman, deoarece are farmecul ei  aparte de a ne ţine în viaţă. Nimeni nu ştie că în trecutul îndepărtat al acestei poţiuni se ascunde o poveste magnifică, pe care o voi spune astăzi.Cu foarte mult timp în urmă, pe pâmântul acesta uriaş, nu trăiau oameni. El era o întindere pustie care parcă nu se mai termina. Pe când pământul plângea de tristeţe deoarece era singur, cerul albastru şi uşor, se bucura de compania norilor albi, a fulgerelor aurii şi a trăsnetelor zgomotoase. Pe atuci norii pufoşi şi moi, erau lipsiţi de apă. Niciun nor nu avea puterea de a da naştere unui lucru esenţial, cum ar fi apa. Ei dădeau naştere numai altor nori micuţi. Dar într-o zi însorită, totul avea să se schimbe. Regina nor, era de o frumuseţe nemaiîntâlnită în istoria norilor. Era singurul nor cu un corp frumos şi slab, şi avea o memorie uimitoare. Ea s-a dus la Nolus, care era cel mai bun vrăjitor din ţinut. El avea o pălărie mai mare decât capul lui rotund, avea părul alb şi lung, plin de steluţe aurii.

Vrăjitorul examinează regina, şi descoperă că ea are  darul de a naşte acel  lucru esenţial pe numele lui  apa. Regina şi regele erau foarte fericiţi. În împărăţie a avut loc o petrecere lungă şi gălăgioasă. Zilele treceau ca prin minune, şi regina a dat naştere unei micuţe şi finuţe picături de apă. Picătura era ţinută într-un frumos leagăn din frunze mici şi verzi. Toată împărăţia era atentă la micuţa picătură. Toţi o îngrijeau cu mare atenţie: îi dădeau să mănânce iarbă subţire cu vitamine luate din arborii mari de aur. Când părinţii picăturii erau ocupaţi, de ea avea grijă fulgerul, care era un băiat înalt, cu părul lung şi blod, cu ochi negri ca o noapte fără lună şi fără stele, cu abdomen plat. El îi spunea poveşti interesante, cu balauri uriaşi, cu prinţi curajoşi şi prinţese frumoase. Timpul cel rapid s-a scurs, iar picătura a crescut şi s-a transformat într-o fată superbă, care avea numele Liadora. Ea era  slabă şi avea  corpul albastru. Părul ei era de un albastru intens, iar ochii erau de un violet închis. Din acel moment, pământul s-a umplut de apă. Fata modela bucle uriaşe de apă, şi le arunca pe pământul rotund. Acolo unde cădea bucla, se forma un ocean frumos şi misterios. Cu timpul au apărut şi oamenii, care au descoperit poţiunea „magică”, şi au început să o bea. Ei observau că acel lichid ciudat îi ţinea în viaţă, şi au început să-l bea din ce în ce mai des. Şi animalele marine erau încântate de apa, care era mediul lor de viaţă. Liadora a observat că era un adevărat izvor de viaţă , şi era foarte fericită. La vârstă de şaptesprezece ani, Liadora a primit un minunat costum de super-eroină. Costumul era compus dintr-o tricou gri, foarte strâmtă, pantaloni gri, cu desene interesante pe ei şi o pelerină albastră şi lungă, până pe Pământ. Acel costum reprezenta cele trei sentimente ale omului pentru apă. Pelerina albastră simboliza speranţa omului atunci când vede apa pură. Tricoul gri, simboliza frica omului atunci când nu are apă, iar pantalonii negri, simbolizau furia omului atunci când apa puternică producea inundaţii. Liadora purta minunatul costum cu mândrie, şi era mereu pregătită să salveze oamenii înspăimântaţi. Liadora simţea când un om era în pericol, datorită costumului ei mare şi foarte dotat. Când o persoană era pătrunsă de unul din cele trei sentimente, toată îmbrăcămintea se prefăcea în acea culoare misterioasă. Deoarece mai mulţi oameni simţeau aceleşi sentiment cumplit deodată, Liadora oprea timpul cel grăbit.

          Prima persoană pe care Liadora a salvat-o, a fost Ştefan, un băiat frumos, cu părul brunet şi creţ, cu sprâncenele frumos arcuite, şi cu o privire seriosă. Acest băiat de nouăsprezece ani, s-a dus împreună cu prietenii săi, într-o excursie în deşertul gălbui şi uriaş. Acolo, Ştefan s-a pierdut de prietenii săi, deoarece o cumplită tornadă de nisip  a dat buzna peste deşertul liniştit şi pustiu. Din fericire, curajosul Ştefan, a scăpat din mâinile malefice ale morţii, dar el a rămas fără apă. Ştia că în această întindere nesfârşită, cu greu găsea o oază mică la umbra unui înalt şi maestuos palmier. Ştefan, întins pe nisipul fierbinte şi fin, îşi imagina cum apa rece îi răcoreşte corpul încălzit şi lovit. În acel moment, băiatul a simţit un sentiment de frică.

          Între timp, într-un sătuc liniştit din Africa, Abedin, un băieţel de zece ani, se juca liniştit cu o maşinuţă din lemn. El era un băiat înalt, cu părul scurt brunet, cu nişte ochi verzi ca iarba după ploaie şi cu picioare subţiri şi lovite de la atâtă joacă. Dintr-o dată, un val uriaş de apă a dat  în satul micuţ. Abedin, s-a speriat şi  a fugit în podul întunecos al casei. Putea auzi apa fioroasă distrugând case. Băiatul era foarte îngrijorat pentru părinţii lui, care erau plecaţi în piaţa mare, unde se vindeau cele mai zemoase şi gustoase fructe. Valul puternic de apă  a spart uşa casei lui Abedin. Copilul speriat s-a ghemuit într-un colţ îndepărtat al podului. Apa rece a pătruns în casa micuţă şi modestă. Un alt val puternic de apă a intrat în casa băiatului, care a rupt unul dintre stâlpii care ţineau podul. Abedin s-a  înfuriat pe apă, dar s-a şi temut de moarte. Dintr-o dată podul a căzut, iar copilul a aterizat în apa adâncă din holul de la intrare. Este şi mai înspăimântat. Fruntea lui mică s-a umplut de transpiraţie. Nu mai putea înnota. A simţit  cum casa a fost luată de apa crudă şi dură. Băiatul a început să spună ultima rugăciune din viaţa lui.

        În împărăţia norilor, Liadora, a observat cum costumul ei preţios s-a făcut negru şi gri. Fata i-a observat pe cei doi băieţi speriaţi, şi a oprit timpul cu puterile ei miraculoase. S-a dus în deşert, unde l-a văzut pe Ştefan alb ca varul. Speriată, s-a dus spre faţa lui albă şi transpirată. Şi-a atins  cu mâna  corpul ei diafan, şi un strop de apă minuscul a căzut pe faţa albă a băiatului. El a deschis încetişor ochii lui mici, şi a văzut o oază plină cu apă la umbra unui palmier. S-a dus plin de speranţă spre oază, şi cu mâinile tremurânde a luat apă în mâini şi a început să bea cu plăcere. Ştefan a fost salvat. Pelerina lui Liadora, s-a făcut de un albastru intens, iar culoarea neagră a dispărut. Fata şi-a dat seama că Ştefan a fost salvat. Costumul ei s-a făcut de un gri închis, foarte urât. Grăbită, s-a dus în Africa pentru a-l salva pe Abedin. Liadora vede satul inundat, şi se îndreaptă spre casa ruptă a lui Abedin. Căsuţa plutea pe fluviul agitat. Fata s-a apropiat de casă, unde l-a văzut pe băiat cu ochii închişi, şi cu o pată uriaşă de sânge pe picioru stâng. Speriată, Liadora s-a dus pe cea mai înaltă stâncă  din zonă, de unde se vedea satul scufundat în apele nemiloase ale fluviului. Liadora şi-a ridicat  mâinile subţiri şi a atras toată apa spre ea. Valurile se ridicau din sat, şi se îndreptau spre mâinile fine ale Liadorei. Până la urmă, super-eroina noastră, a salvat locuitorii din sat, inclusiv pe Abedin, şi pe părinţii săi.

          Din acel moment, Liadora, şi-a dat seama că apa poate fi şi cel mai de temtut duşman al omului, dar poate fi şi o scăpare din mâinile reci şi crude ale morţii.

          Aceasta este incredibila poveste a  poţiunii numită apă. Din această poveste trebuie să înţelegem că fiecare picătură de apă este importantă, şi să nu ne credem mai puternici decât Liadora.

          Șerban Farcaș

Clasa a VI-a B