Era toamnă târzie. Totul devenise pustiu, iar zilele deveneau tot mai scurte. Pădurile erau uscate, dar în depărtare am văzut un deal gol-goluț pe care am decis să plantez ceva. Nu știam exact ce era, dar mă gândeam că voi afla în curând. Din sămânță a ieșit un copăcel care a crescut luni de zile, aproape de un metru, iar după un an de la plantare am descoperit că era un stejar. Nu prea i-am mai dat atenție, așa că l-am vizitat din ce în ce mai rar. Stejarul a crescut, era uriaș, însă era tare singuratic în pustietatea dealului și acest lucru îl cam supăra. Și, cum zilele treceau, el nu mai suporta singurătatea, nu prea avea ce face și se plictisea toată ziua. Peste ani și ani, avea aceeași dorință neschimbată de a cunoaște pe cineva, însă nimic. Asta până când, pe neașteptate, a trecut pe acolo o bufniță îndrăzneață. Ea a venit pentru a-și face un cuib și căuta un stejar bătrân și lipsit de frunze în plină toamnă. Astfel, bufnița noastră l-a găsit pe bătrânul nostru stejar.

            Surprinzător, stejarul nu s-a supărat și a început să vorbească:

            -Bună ziua, bufnițo!

            Bufnița i-a răspuns cu bucurie:

            -Bună ziua, „Legenda Pădurii”!

            Stejarul se întrebă de ce i-a zis așa, dar nu prea a luat în seamă vorbele bufniței.

            Peste câtva timp, aceasta s-a acomodat și chiar și-a făcut un cuib confortabil din paie, coji de lemn și iarbă uscată. A devenit bună prietenă cu stejarul și îi plăcea compania lui pentru că era calm, înțelept și întotdeauna îi dădea sfaturi destul de bune. Într-o seară, bufnița era obligată să se ducă la vânătoare deoarece în cuib o așteptau cinci puiuți înfometați. Ea nu știa pe unde să vâneze și ce să aducă, dar noroc cu stejarul care cunoștea bine locurile și îi spuse din cele văzute la viața lui, făcându-i o listă lungă.          Bufnița nu a mai avut nimic de zis și s-a dus să aducă hrană bună acasă, atât pentru puiuți, cât și pentru ea. Spre dimineață, după ce toți erau sătui, ea a decis ca în urma sfaturilor și trucurilor date de bunul său prieten, stejarul, sfaturi care chiar au funcționat, merita să îi dea o răsplată.          Zis și făcut! A căutat ce a căutat, a trecut prin multe greutăți, prin furtuni și vijelii, până a găsit o ghindă mică de stejar care și ea a suferit din cauza vremii schimbătoare, a inundațiilor sau căldurilor extreme. A meritat tot efortul! Dis-de-dimineață, înainte de culcare, a plantat rapid sămânța în pământ, ca să îi facă surpriza stejarului bătrân. Chiar așa și a fost! Dimineața, stejarul a aflat de prețiosul dar pe care l-a primit, a plâns de bucurie și a așteptat cu nerăbdare câteva luni bune până ce noul său prieten a prins rădăcini alături de el.            Acum, când privesc în depărtare spre deal, mă bucur să îi văd pe cei doi stejari cum stau la povești până târziu în noapte și știu că familia de bufnițe are și ea un bun adăpost!

Alexandra Cristina Avram,

cls. a V-a C