Era într-o zi în zori, când Luna făcându-și datoria, se pregătea încet să se retragă, lăsându-i loc Soarelui să se apuce de treabă. Era deja obosită, după o noapte lungă de veghe și îi spuse Soarelui:

-A venit rândul tău, e vremea să mă retrag cu stelele mele, sunt obosită și îmi e somn…

-Îmi pare rău, măreață Lună, dar vă trebui să rămăi: eu am hotărât că n-am să mai răsar pe cer! – zise Soarele.

-Cum așa? Nu poți face așa ceva, e datoria ta. Dumnezeu ne-a lăsat sarcina aceasta: să ne schimbăm una pe cealaltă, să însoțim oamenii, tu ziua, eu noaptea.

-Da, așa e, dar oamenii ce fac? Pe ei nu tot Dumnezeu i-a făcut buni după el? În schimb ei…

-Ai dreptate, dar totuși, nu e bine cum gândești! spuse Luna tristă.

-Nu e bine, dar sunt foarte supărat pe întreaga omenire, toată ziua nu vezi decât răutate, certuri, războaie, oameni invidioși, toți fug după bani, după putere, toți vor să ajungă cât mai sus și fac orice să-și atingă scopurile. Ei uită adevărata valoare a lucrurilor, uită să se iubească, să se ajute unul pe celălalt, uită că în lucruruile simple stă fericirea.

-Da, știu că așa e, dar uiți de copii, care nu au nicio vină, ei nu merită pedeapsa aceasta!

-Și ei cresc în răutate, uită-te în școli, vezi numai grupuri. Copiii sunt grupați în funcție de starea financiară, rar mai vezi un copil sărac jucându-se cu unul bogat, poate cei mici, care nu pot aprecia, dar când încep deja să judece, lucrurile se schimbă.

-Dar, Soare, asta nu e vina lor, e vina părinților… Copiii asta văd și asta fac și ei, dacă acasă învață să se uite după anumite lucruri, ei cresc și numai acestor lucruri le dau importanță.

-De aceea sunt dezamăgit și de ei, lasă-i să stea în întuneric, habar nu au că mai răsărim pentru ei, că îi însoțim peste tot, vedem tot, pentru ei, noi suntem ca și planetele acelea pe care nu le văd, nu ne văd rostul, așa că nu mai încerca să mă convingi, răspunsul meu e nu!- spune hotărât Soarele.

-Soare, înțeleg supărarea ta, ai dreptate, dar nu poți face și tu ce fac ei, plătești răutatea cu răutate. Nu e bine așa, dacă ei greșesc, de ce să greșim și noi și, până la urmă, sunt și excepții, nu toți sunt așa. Recunoști că mai sunt și copii și oameni buni? Ei de ce să fie pedepsiți?

-Sunt… câțiva… recunoscu Soarele.

-Atunci hai să le mai dăm o șansă! Hai să-i iertăm, nu avem niciun drept să-i pedepsim, asta e treaba lui Dumnezeu. Ai utat de natură, de animale, de toate viețuitoarele care depind de noi? Au nevoie de lumină, de căldură și ele suferă de nepăsarea oamenilor, spuse Luna.

-Mda, așa e, vezi… și de natură își bat joc, care e atât de frumoasă și sensibilă!

-Hai, colegule, să trecem peste! Până la urmă eu sunt pedepsită, mor de somn și nu ți se face milă de mine! Și pe mine ești supărat? întrebă Luna.

-Nu, sigur că nu! Ești o colegă bună. Ai dreptate, trebuie să mă gândesc și la tine, la natură, la animale și la oameni, cu toate că majoritatea nu merită! zise Soarele.

-Hai, grăbește-te. că deja ai întârziat! se înveseli Luna.

Cei doi se îmbrățișară, Luna se retrase fericită, iar soarele mândru și măreț apăru pe cer, făcându-și datoria și uitându-și supărarea.

Alexandra Mosoară,

clasa a IV-a C