Istorie orală – proiect coordonat de prof. Octavian Gruian

Pe vremea mea, lucrurile stăteau complet diferit față de astăzi . Îmi amintesc cu drag , cu nostalgie și cu dor de cea mai frumoasă perioadă a vieții mele: COPILĂRIA . Copilăria mea a fost una simplă, dar fericită, frumoasă și veselă. Nu aveam tabletă, telefon mobil (nici telefonul fix nu apăruse încă), nici televizor , nici jucării scumpe și sofisticate, dar în schimb bucuria zilnică era jocul cu copiii din cartier, mai mici și mai mari, mulți și foarte gălăgioși. Abia așteptam să vin de la școală. Îmi aruncam repede uniforma, chipiul și geanta pe patul din bucătărie, îmi puneam hainele de joacă și tenișii cusuți de bunicul, îmbucam ceva în grabă (cel mai adesea o felie de pâine de casă cu unsoare sau magiun) și o tuleam afară. Unul dintre noi, băieții, aducea afară și mingea de cârpă întărită cu sfoară; foarte rar aveam ocazia să jucăm fotbal cu o minge adevărată. În câteva minute strada răsuna de glasurile gălăgioase ale copiilor care negociau ce să se joace: fotbal, volei, țigli, elastic, șotron, de-a prinselea, de-a v-ați ascunselea, nouă lemne, și câte și mai câte mai inventam … Preț de câteva ore jocurile noastre se desfășurau în râsete și cu multă bucurie. Apoi mergeam fiecare acasă să ne facem temele pentru școală. Abia duminica (noi mergeam la școală și sâmbăta) rămâneam afară până stelele luminau marele candelabru al cerului. Și ne jucam ore întregi împreună, liniștiți și nederanjați de mașini, deoarece erau abia câteva în oraș.Așteptam nerăbdători să treacă cele trei trimestre de școală, să vină vacanța de vară, să scăpăm de uniformă, chipiu, număr matricol, cordeluță din panglică albă (purtată de fete ) și să ne putem juca în voie ziua întreagă. Unii dintre noi aveam ocazia de a merge în excursiile școlare organizate în circuit. Timp de două săptămâni, sub îndrumarea dragilor și stimaților noștri profesori , vizitam împreună cele mai frumoase locuri din anumite zone ale țării. Călătoream în general noaptea, cu trenul, în compartimente amenajate cu locuri de dormit pe două nivele. Trenul era tras de o locomotivă cu aburi; drumul era foarte anevoios, fiindcă rar existau trenuri directe până la destinația finală. De cele mai multe ori, porneam din gara din Turda, la Teiuș vagonul nostru era tras pe șina de rezervă până sosea alt tren care mergea în direcția dorită… și tot așa, făceam o mulțime de halte până ajungeam la destinația propusă.  De îndată ce ajungeam , coboram rapid din paturile incomode, ne spălam la cișmeaua din gară și porneam să vizităm obiectivele stabilite. Era minunat în aceste excursii, legam prietenii și învățam să apreciem și să prețuim frumusețile României. La excursii în străinătate nici măcar nu visam… Unii dintre noi, respectiv cei cu note foarte bune la învățătură, aveam ocazia de a merge gratuit în diferite tabere școlare organizate în stațiuni îndrăgite, la munte sau la mare.

Iarna era, de asemenea, mirifică . O zăpadă mare, albă, deasă și densă. Nici primii fulgi de nea și nici zăpada de jumătate de metru nu ne puteau ține în casă. Ne luam săniuțele confecționate de bunici, căutam o pantă cu înclinație suficient de mare și ne luam la întrecere pe derdeluș, cu foarte mare zarvă. Spre seară ni se alăturau și adulții sau elevii mai mari de liceu care erau mai bine ”dotați”, în sensul că ei săniau pe sănii mai lungi, de mare viteză, pe care încăpeau 4-5 persoane, numite rodli. Multe boacăne am mai făcu : fie intram cu sania în gardul unui vecin, fie rupeam sania, fie ne rupeam câte o mână sau un picior. Alte sporturi de iarnă, din păcate, nu prea puteam practica. Abia în perioada anilor 1965 am urcat prima oară pe schiuri, și acelea de la liceu. Nici patine nu erau … improvizam noi ceva dintr-o saniuță ruptă . Îmi aduc aminte, de asemenea, de serile pe care le petreceam în familie, la gura sobei, când citeam și ascultam povești la radio. Îndrăgeam mult emisiunea ”Teatru radiofonic pentru copii” în cadrul căreia actori cunoscuți ai acelor vremuri ne citeau povești. Emisiunea se încheia frumos , cu urarea ”Noapte bună, copii!”… acela era momentul la care trebuia să mergem la culcare, dacă, bineînțeles, nu adormeam în timpul poveștii.

Ce să îți mai spun, dragul și scumpul meu nepot… pe vremea mea, copiii aveau alte preocupări decât voi. Spre exemplu vara, în fiecare seară în jurul orei 20.00, așteptam ciurda de vaci. Bunicul meu avea  două văcuțe și tot el m-a învățat cum să le îngrijesc. Era o binecuvântare culinară laptele călduț, proaspăt muls. Dimineața, înainte să merg la școală, bunicul îmi punea la încălzit, pe marginea sobei, două căni cu lapte nefiert pe care le savuram pe nerăsuflate.

Tot bunicul meu m-a învățat și ce înseamnă munca câmpului, încă de la vârsta de 12 ani . Nu mă prea punea el să fac mare lucru, dar cu siguranță îmi cerea să îl ajut la multe treburi gospodărești. Adeseori mă ducea cu el la fân , pe călduri greu suportabile, o zi întreagă; eu urcam fânul în căruță și el în aranja și îl lega. Ne întorceam acasă osteniți, în spatele căruței, dar gândul la joacă mă ajuta să rezist.

O mare pasiune în copilăria mea a fost creșterea porumbeilor. Aveam în jur de 100 porumbei: poștași, turnești (stăteau pe turnurile bisericilor) , goivași (aveau gâtul umflat într-o parte) , pavași (cu coada deschisă asemeni unui evantai) , concioși (aveau un conci în spatele capului) și căzători  (aceștia erau cei mai simpatici … se ridicau în aer și se dădeau peste cap de câteva ori, până amețeau și cădeau pe pământ).

Era frumos și la pescuit cu prietenii.  Aveam o undiță improvizată: o botă, ață, puțin nylon și cârligul confecționat dintr-un ac de gămălie. Dar prindeam, fără probleme, mulți albișori, că doar atât găseam în Arieș.

Stai , stai , stai , să îți mai spun câte ceva și despre școală . Nu era ușor, așa cum nu îți e nici ție, învățam mult, profesorii erau severi. Diferența era însă condițiile în care făceam noi școală: toaleta în curte, tabla din scândură vopsită, frig iarna , foarte cald vara . Notele erau de la 1 la 5, iar școala primară cuprindea clasele de la 1 la 4, gimnaziul de la 5 la 7 și liceul de la 8 la 11, după care fiecare am făcut ceea ce au considerat părinții noștri că e mai bine pentru noi, respectiv unii ne-am continuat studiile, iar alții  s-au angajat, nefiind foarte greu pe atunci să îți găsești un loc de muncă . La terminarea studiilor fiecare dintre noi eram repartizați la câte un loc de muncă, în funcție de pregătirea pe care o aveam. Vremuri frumoase, ce să mai zic … Ah , da , îmi vin acum în minte și o mulțime de activități pe care le desfășuram la sau pentru școală, și pe care voi le numiți acum de ecologizare sau de protejare a mediului înconjurător: creșteam acasă viermi de mătase pentru obținerea mătăsii, adunam fluturii albi care făceau omizi și distrugeau copacii …

Ei, dragul meu , când vorbesc de copilărie nu pot să nu îmi aduc aminte și de părinții mei, tineri și frumoși la acea vreme … de mama, care făcea cel mai bun cozonac pe care l-am mâncat vreodată,  care ne aștepta mereu cu un zâmbet larg când ajungeam acasă și care ne vorbea întotdeauna cu glasul ei blând … și de tata , profesorul și mentorul meu, cu care îmi petreceam o bună parte din vacanțe colindând frumoasa noastră țară (organiza mereu excursii cu elevii săi, iar eu și fratele meu eram, evident, nelipsiți) și care îmi spunea mereu ”Fiule , să nu te risipești!” . Atunci am promis să îl ascult și îi urmez sfatul și în ziua de azi .

Răreșucul meu drag și scump, îți dau și eu un sfat , la rândul meu : Să te bucuri de copilărie , să fii voios și să o trăiești din plin, astfel încât să ai și tu ce povesti nepoților tăi . Și încă ceva : Să prețuiești viața , să o trăiești frumos și în armonie cu toată lumea asemeni unei copilării , să fii mereu tu însuți și să fii fericit! Te iubesc, nepoțelul meu .

                                                                                                                                         Rareș Ghica

Clasa a VI-a A