Într-o dimineață ploioasă, într-o gară mică din Japonia, un profesor în vârstă aștepta un pui de câine care urma să-i fie trimis dintr-un sat îndepărtat. Puiul era un cadou pentru fiica lui, o tânără care urma să se căsătorească. Când cutia a fost deschisă, din ea a ieșit un cățel din rasa Akita, cu blana moale și ochi curioși. Profesorul l-a privit, a zâmbit și a decis să-l numească Hachiko. La început, cățelul trebuia să locuiască cu fiica profesorului, dar după nuntă, planurile s-au schimbat. Soțul fetei era alergic la câini, iar Hachiko nu putea rămâne acolo. Profesorul, care se atașase deja de el, a decis să-l păstreze. De atunci, cei doi au devenit nedespărțiți. În fiecare dimineață, profesorul pleca la serviciu cu trenul, iar Hachiko îl însoțea până la gară. Stătea lângă el pe peron, îl privea cum urca în tren, iar seara, la aceeași oră, revenea să-l întâmpine. Erau o pereche tăcută, plină de înțelegere și afecțiune. Într-o zi de primăvară, când profesorul a plecat ca de obicei, dar nu s-a mai întors. La universitate, suferise o hemoragie cerebrală și murise pe loc. Hachiko nu știa nimic. A mers la gară la ora obișnuită și a așteptat. Trenul a sosit, oamenii au coborât, dar stăpânul său nu era printre ei. Câinele s-a întors a doua zi, și a treia, și a patra. În fiecare seară, venea la gară, așezându-se în același loc. Trecătorii îl priveau mirați. Unii încercau să-l alunge, alții îi dădeau de mâncare. Dar Hachiko nu voia altceva decât să-și vadă  stăpânul coborând din tren. Zilele s-au transformat în luni, apoi în ani. Vremea se schimba, dar locul lui Hachiko rămânea același. În zori sau în zăpadă, în ploaie sau sub soarele arzător, el era acolo. Își ridica urechile de fiecare dată când auzea trenul apropiindu-se, cu speranța că de data aceasta, stăpânul său se va întoarce. Oamenii din oraș au început să-l cunoască. Îi aduceau resturi de mâncare și îl mângâiau când îl vedeau. Copiii îl îndrăgeau, iar adulții îl priveau atât cu tristețe cât și respect. Câinele acela, care refuza să-și părăsească locul, devenise un simbol al iubirii adevărate. Anii au trecut, iar blana lui Hachiko s-a albit. Mergea mai greu, dar nu și-a pierdut speranța. Într-o seară friguroasă, când zăpada se așternuse peste gară, el s-a așezat ca de obicei în locul lui. A privit trenul venind și a închis ochii. Acolo, în tăcere, s-a stins, după aproape zece ani de așteptare. A doua zi, oamenii au găsit trupul lui acoperit de zăpadă. Îl priveau cu lacrimi în ochi, știind că plecase să-și revadă stăpânul, undeva departe, acolo unde trenurile nu mai pleacă și prietenii nu se mai despart. În cinstea acestuia, oamenii i-au ridicat o statuie în locul în care și-a așteptat stăpânul de fiecare dată. Sculptorul Teru Ando a realizat statuia care a fost dezvelită în 1934. Hachiko a asistat la eveniment. El a murit pe 8 martie 1935. Statuia a fost topită în timpul celui de-al Doilea Război mondial, dar apoi a fost realizată alta. În fiecare an, de atunci, pe 8 martie, are loc acolo o ceremonie comemorativă, iar statuia este acoperită cu flori. Povestea lui Hachiko a inspirat două filme: unul japonez, intitulat Hachiko Monogatari (1987), celălalt fiind o adaptare americană: Hachiko: povestea unui câine (2009). În anul 2015, autorul catalan Lluis Prats a publicat cartea ”Hachiko, câinele care aștepta”, carte ilustrată de Zuzanna Celej. Volumul a fost tradus în limba română și publicat în anul 2025 la editura Pandora M. Povestea lui Hachiko a fost spusă din om în om, din țară în țară. Nu era doar o poveste despre un câine, ci o poveste despre credință, iubire și prietenie adevărată.

Serena Gligor

Clasa a VII-a B