Soarele lumina poteca îngustă, plină de vegetaţie. Eu împreună cu părinţii mei, înaintam bucuroşi spre inima pădurii. Copacii proaspăt înfloriţi ne ţineau companie în acea dimineaţă spectaculoasă de primăvară. Iarba verde şi înaltă a pus stăpânire peste toată pajiştea imensă. La un moment dat, pe cer apar nori negri şi grei de ploaie.

– Eu cred ca ar fi mai bine dacă ne-am întoarce. a spus tata speriat.

Plini de tristeţe, am pornit spre maşină. Un tunet îngrozitor şi-a dezvăluit furia pe pădurea liniştită, eliminând un sunet demonic, dar în acelaşi timp, oarecum magic. Eu împreună cu părinţii am grăbit pasul pe potecă, care acum era una înfricoşătoare. Dintr-o dată, copacul uriaş din faţa noastră, începe să se legene într-un mod ciudat. Din trunchiul lui bătrân încep să-i crească două mâini de lemn foarte lungi, iar în zona feţei, îi apar doi ochi imenşi plini de răutate. Încep să-i crească două picioare scurte, iar  la final, o gură  cu colţi ascuţiţi.

– Ce se întâmplă? întrebă mama speriată

– Fără să ne dăm seama, am călcat pe tărâmul zânei padurii. spun eu speriat.

– Această zână nu trebuie să fie una bună? întrebă tata.

– Mai sunt şi excepţii, răspund eu.

Copacul misterios înaintă cu paşi grăbiţi spre noi. Ceilalţi copaci, s-au transformat şi ei, iar acum o întreagă armată de copaci fioroşi ne-au înconjurat.

Pe cerul întunecat, doi nori negri se desprind unu de altul, iar din ei, coboară maestuos o femeie înaltă, cu părul brunet şi ochii de un albastru cutremurător. Aceasta era îmbrăcată într-o pelerină lungă şi neagră ca sufletul ei, şi purta o rochie foarte lungă, verde, care avea cusută pe ea tot felul de modele înfricoşătoare. Zâna apare în faţa noastră, şi râde malefic.

– Cine eşti şi ce vrei de la noi?! O întreb eu nervos.

– Nimeni nu-şi permite să-mi calce tărâmul meu divin!!! Strigă aceasta cu o voce înspăimântătoare.

– Nu ne-am dat seama. zise tata.

– Ce păcat. spuse acesta râzând.

– Dar tu cine eşti? întrebă mama ironic.

– Unica şi minunata „Stropi de ploaie”. spuse aceasta cu mândrie. Trebuie să plătiţi ceea ce aţi făcut!!

– Presimt că ceva rău o să se întămple. spuse tata.

Dintr-o dată, zâna îşi ridică mâinile ei delicate şi fine, iar din ele, se formează doi stropi uriaşi de ploaie. Aceştia se îndreaptă spre noi. Eu împreună cu părinţii mei încercam să fugim, dar era prea târziu. Părinţii sunt capturaţi de cei doi stropi, intrând în ei. Stropii se îndreaptă spre o carte uriaşă, cu pagini rupte, plină de magie neagră, intrând în ea.

– Nuuuu!!! Întoarceţi-vă înapoi!! strig eu cu lacrimi în ochi.

Dintr-o dată, Pământul se crapă sub mine, iar eu cad într-o imensă cavernă întunecată. Dintr-o dată, aterizez într-o plasă de pescuit verde, iar nişte soldaţi îmbrăcaţi în sacouri de un roşu aprins şi pantaloni negri, înfăşură plasa râzând, şi mă pun pe o masă de lemn care are o formă foarte ciudată.

– Ia te uită, un băieţaş speriat. spuse unul dintre soldaţi.

– Eu o să-i manânc mâna stângă. spuse altul pofticios.

– Eu o să-i mănânc mâna dreaptă. zise altul.

Speriat, realizez că am dat peste un grup de canibali foarte pofticioşi.

– Încetaţi nemernicilor!! strigă „Stropi de ploaie”.

Toţi soldaţii s-au potolit şi s-au aliniat în jurul meu, zâmbindu-mi pofticioşi.

– Tinere, dacă vrei să-ţi salvezi părinţii, trebuie să asculţi legenda cutremurătoare a acestei păduri. Niciun muritor căruia i-am zis-o nu a supravieţuit, deoarece frica a pus stăpânire pe inima lui nevinovată.

– Şi dacă nu mor, ce se întâmplă? întreb eu speriat.

– Noi vom dispărea pentru totdeauna, iar părinţii tăi vor fi eliberaţi din inima cărţii întunecate, dar nu-ţi fă speranţe. spuse aceasta râzând.

– În timpul povestirii, pe tine, se va prelinge un lichid vâscos, de culoare verde aprins. Dacă acel lichid te va cuprinde cu totul, vei muri. Dacă vei reuşi să înlături lichidul datorită curajul tău, atunci vei scăpa. spuse un soldat.

Speriat, mă fac comod pe masa tare, şi îmi muşc uşor buza de jos.

Un soldat slab şi cu o privire grijulie, vine lângă mine. Se aşează pe scaunul de lângă masă şi începe povestea :

A fost odata ca niciodată, pe aceste tărâmuri minunate, un sat uriaş, care găzduia săteni veseli şi paşici. În aceste sat, trăia o familie modestă, alcătuită din cei doi părinţi: Sarah si John Stone, şi cele două fice pe nume Hanna şi Lilly.

În sat, se circulă zvonul că noaptea, un bărbat de dimensiuni normale, îmbrăcat într-un costum negru cu o cămaşă albă şi o cravată, circulă noaptea pe la casele sătenilor şi le fură copiii acestora. Cel mai înfricoşător lucru la acest bărbat este că, faţa sa este lipsită de expresie(nu are ochi, nas, sprâncene şi gură). Acesta, atrage copiii într-un mod ciudat: se strecoară în camerele copiilor şi le spune acestora că vrea să-şi găsească un partener de joacă în grădină. De cele mai multe ori, copiii îl cred şi i se alătură. Aceştia sunt duşi în inimile cărţilor cu magie neagră, şi de atunci, nu se  mai ştie nimic de ei.

O altă modaliate de a captura copiii, este astfel: bărbatul misterios se poate folosi de părinţii copiilor. Aceştia îşi capturează propriii copii şi îi oferă ca dar bărbatului.

John nu credea în acest mit, şi îi batjocorea pe toţi oamenii care credeau în existenţa acestui bărbat misterios.

Într-o noapte călduroasă de vară, John împreună cu soţia sa dormeau în patul imens din sufrageria lor cochetă. Dintr-o dată, perdeaua lungă şi colorată din încăpere începe să se fluture într-un mod înfricoşător în bătăile vântului. John se trezeşte la auzul vântului, iar pe fereastră, vede o siluetă slabă, îmbrăcată într-un costum negru. John, speriat, studiază mai atent silueta şi observă că faţa ei e fără expresie. În acel moment, bărbatul sări prin încăpere şi scoase un strigăt.

– Ce se întâmpla?! strigă femeia speriată.

– Bărbatul acela îmbrăcat în costum negru şi care nu are expresie pe faţă e la fereastra noastră!! strigă bărbatul speriat.

Femeia deschide lumina şi se uită pe fereastra îngustă. Nu era nimeni.

– Oh John, dragule, vederea îţi face iluzii. spuse aceasta râzând.

– Dar…dar…dar. se bâlbâi bărbatul.

-Haide, pune-te la somn. spuse femeia somnoroasă.

Următoarele zile, se dovedeau unele de coşmar pentru John. În fiecare noapte bărbatul înfricoşător venea la geamul dormitorului său. În cele din urmă, bărbatul s-a îmbolnăvit psihic, şi peste tot, vedea acea siluetă. John a devenit foarte violent cu familia sa, şi din acest motiv, Sarah împreună cu copiii l-au părăsit.

Într-o noapte, perdeaua începu din nou să fluture. John, se ridică curajos din patul imens, şi înaintă spre fereastra micuţă. Silueta era acolo, aşteptându-l. Bărbatul şi-a întins mâinile lungi şi albe spre John, şi i-a înmânat un cuţit uriaş, cu o lamă foarte bine ascuţită.

Bărbatul s-a îndreptat spre casa unde stătea fosta lui soţie. John înaintă pe coridorul micuţ şi îngust al casei. Se îndreptă spre dormitorul intim şi modern al soţiei sale. John se duse lângă patul soţiei sale. Ridică cuţitul uriaş, şi îl înfinge în corpul blajin al femeii. Bărbatul începu să plângă zgomotos. Se duse plângând în camera copiilor şi îi captură pe aceştia. În cele din urmă, John îşi dădu copiii bărbatului misterios, care au fost duşi în inima celei mai fioroase cărţi.

John a avut permisiunea bărbatului misterios, de a crea un lucru înfiorător, astfel, John a creat această padure, care va rămâne nemuritoare.

Fiorii au pus stăpinire pe corpul meu îngheţat de lichidul ciudat, care mi-a ajuns la nivelul claviculei. Zâna râdea malefic, şi se uita la faţa mea palidă. Lichidul tot continua să urce. Am închis speriat ochii, şi am încercat să mă concentrez asupra unui lucru la care îmi face plăcere să mă gândesc. Am schiţat un zâmbet, şi am simţit cum corpul meu inert se încălzeşte. Dintr-o dată, lichidul de pe mine a sărit în aer şi a căzut peste cei din jurul meu, care au dispărut pentru totdeauna.

În încăperea uriaşă, cei doi stropi, au aterizat în faţa mea, spărgându-se la contactul cu pământul. Părinţii mei mi-au sărit în braţe, şi totul a revenit acum la normal.

Când am ieşt din acea încăpere, în faţa noastră se întindeau păduri imense, cu copaci care aveau frunzele de un verde crud ca de basm.

Din acel moment, mi-am dat seama că pe acele locuri, binele şi-a găsit un locaş pe care nu-l va mai părăsi niciodată.

Șerban Farcaș

Clasa a VII-a B