Prietenii
Era toamnă târzie. Totul devenise pustiu, iar zilele deveneau tot mai scurte. Pădurile erau uscate, dar în depărtare am văzut un deal gol-goluț pe care am decis să plantez ceva. Nu știam exact ce era, dar mă gândeam că voi afla în curând. Din sămânță a ieșit un copăcel care a crescut luni de zile, aproape de un metru, iar după un an de la plantare am descoperit că era un stejar. Nu prea i-am mai dat atenție, așa că l-am vizitat din ce în ce mai rar. Stejarul a crescut, era uriaș, însă era tare singuratic în pustietatea dealului și acest lucru îl cam supăra. Și, cum zilele treceau, el nu mai suporta singurătatea, nu prea avea ce face și se plictisea toată ziua. Peste ani și ani, avea aceeași dorință neschimbată de a cunoaște pe cineva, însă nimic. Asta până când, pe neașteptate, a trecut pe acolo o bufniță îndrăzneață. Ea a venit pentru a-și face un cuib și căuta un stejar bătrân și lipsit de frunze în plină toamnă. Astfel, bufnița noastră l-a găsit pe bătrânul nostru stejar. Read the rest of this entry »
Micul prinț își privi planeta mică și rotundă și se întrebă unde l-ar mai putea purta vântul aventurii. Așa că își scutură pelerina aurie, își îndreptă fularul și, luându și rămas bun de la floarea lui, cu gândul la vulpea care, probabil, încă îl aștepta pe Pământ, porni într-o nouă călătorie. A căzut lin, ca un fulg, pe un munte verde, unde cerul se apropia de pământ și vântul șoptea povești vechi. Se afla pe un munte nu prea înalt, dar oricum mult mai mare decât vulcanii săi, un loc despre care se spunea că ascunde o pasăre fermecată, o găină ce făcea ouă de aur. Așa se și numea: Muntele Găina.
Era toamnă târzie. Totul devenise pustiu, iar zilele deveneau tot mai scurte. Pădurile erau uscate, dar în depărtare am văzut un deal gol-goluț pe care am decis să plantez ceva. Nu știam exact ce era, dar mă gândeam că voi afla în curând. Din sămânță a ieșit un copăcel care a crescut luni de zile, aproape de un metru, iar după un an de la plantare am descoperit că era un stejar. Nu prea i-am mai dat atenție, așa că l-am vizitat din ce în ce mai rar. Stejarul a crescut, era uriaș, însă era tare singuratic în pustietatea dealului și acest lucru îl cam supăra. Și, cum zilele treceau, el nu mai suporta singurătatea, nu prea avea ce face și se plictisea toată ziua. 
Am revenit pe Pământ pentru a-mi vizita draga mea prietenă, vulpea. Am ajuns în undeva, la marginea unei păduri. Mă aștepta în spatele unui bolovan gigantic. Mi-a făcut semn pentru a mă îndrepta spre ea. M-am apropiat și mi-a șoptit că într-o peșteră din apropiere se afla o comoară. Intrarea care ducea la ea se deschidea o dată la șapte ani. În acel moment, zânele care păzeau intrarea, coborau pentru a lua apă dintr-un pârâu. Doar în acel moment, intrarea rămânea nesupravegheată și așa comoara putea fi văzută. Dacă e o comoară adevărată, spunea vulpea, ar trebui să conțină și găini… Am mers tiptil pe urmele prietenei mele spre stânca unde se afla peștera, dar ne-am ascuns după un bolovan, deoarece am auzit niște zgomote la câțiva pași de mine. 
Într-o dimineață, tocmai ce mă trezisem și mă pregăteam să merg la școală. Când am deschis ușa să plec, am văzut un portal colorat. Portalul părea foarte interesant. Mă gândeam că oricum nu pot părăsi casa, și eram foarte curioasă unde duce, așa că am intrat în el. Portalul m-a dus în basmul ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. M-am întâlnit cu împăratul și împărăteasa cărora le-am cerut ajutorul deoarece nu știam cum să ajung înapoi acasă și trebuia să merg la școală. Ei s-au speriat la început dar după ce le-am spus ce s-a întâmplat au încercat să mă ajute. Mi-au zis că este un alt portal, în celălalt capăt al împărăției, dar ei nu pot veni cu mine deoarece împărăteasa era însărcinată, iar împăratul trebuia să rămână cu ea. Am plecat imediat, dar nu înainte ca împăratul să-mi dea un cal. A vrut să-mi dea și o hartă, dar i-am spus că am telefonul. Am pornit în căutarea portalului, pe care îl găsisem de îndată cu ajutorul GPS-ului. 
A fost odată ca niciodată, dincolo de lumea reală, o altă dimesiune în care unele ființe fantastice se pregăteau să devină ca noi, adică … oameni. În acea dimensiune, ființele aveau de îndeplinit o misiune pentru a putea deveni oameni. Fiecare trebuia să stea pe Pământ timp de șapte zile lângă un om și să încerce să nu îl judece. Cine reușea să îndeplinească această sarcină putea deveni om imediat dar, în general, cei care își asumau această încercare, se întorceau după cel mult trei zile. Asta pentru că, după cum tot Universul știe, oamenii sunt niște ființe minunate, care pot realiza lucruri incredibile, dar care, totuși, sunt foarte greu de suportat și extrem de ușor de judecat. 
