Povestea lui Anax, dragonul
A fost odată ca niciodată, dincolo de lumea reală, o altă dimesiune în care unele ființe fantastice se pregăteau să devină ca noi, adică … oameni. În acea dimensiune, ființele aveau de îndeplinit o misiune pentru a putea deveni oameni. Fiecare trebuia să stea pe Pământ timp de șapte zile lângă un om și să încerce să nu îl judece. Cine reușea să îndeplinească această sarcină putea deveni om imediat dar, în general, cei care își asumau această încercare, se întorceau după cel mult trei zile. Asta pentru că, după cum tot Universul știe, oamenii sunt niște ființe minunate, care pot realiza lucruri incredibile, dar care, totuși, sunt foarte greu de suportat și extrem de ușor de judecat. Read the rest of this entry »
Într-o zi călduroasă de iunie, mă aflam în centrul orașului alături de prietenele mele, Lena și Sara. Am decis să le chem cu mine, deoarece ar fi fost păcat să nu privim împreună artificiile (nu mă întrebați cu ce ocazie), orașul plin de luminițe (arăta ca de Crăciun, doar că diferența era că afară nu era iarnă) și de tarabe cu jucării și jocuri, în special pentru copii. Problema era că Lena și Sara ar fi făcut tot posibilul să scape de mine, ceea ce am realizat doar la jumătatea plimbării noastre. Ele au spus că vor să meargă la baie, mi-au dat să le țin telefoanele și mi-au spus să le aștept acolo. După aproximativ cinci minute de așteptare, am vrut să merg la o tarabă unde aveam posibilitatea de a câștiga o plantă în ghiveci. Spre surprinderea mea, după ce am marcat la coș de patru ori, am câștigat planta mult dorită. Am vrut să îi rup o frunză, deoarece am auzit că, atunci când se rupe, iese sevă din ea. Oare am făcut o alegere bună sau proastă? 
Mama a răspuns rapid când a văzut cine suna. A dispărut la ea în cameră și s-a întors cu un rucsac în spate. Mama mi-a zis să urc în mașină. După ce am urcat, mașina s-a schimbat într-o supernavă ca cele pe care le vezi în filmele cu spioni. Nu după mult timp, am aterizat subtil pe acoperișul unei case. Mama mi-a spus să o aștept acolo, iar apoi s-a furișat prin horn, la fel ca Moș Crăciun. Nu mi-am putut stăpâni curiozitatea așa că am sărit și eu și am urmărit ce făcea mama. 
Deodată, Mihai tresări speriat pentru că a avut un vis înfricoșător. Speriat, coboară ușor din pat cu ursulețul de pluș în brațe și merge la ușă și o deschide. Când văzu ce e afară, băiatul făcu ochii mari deoarece nu se afla pe aceeași stradă mică unde era căsuța lui, ci pe un tărâm de basm. Cerul era de un albastru cenușiu, norii erau pufoși parcă erau plini cu fulgi de nea, stelele zâmbeau, luna cu chip rotund care dormea obosită și multe altele, fiecare cu o frumusețe aparte. Păși curios pe poteca aurie, care strălucea în lumina lunii. Cum mergea vesel se opri o clipă lângă un copac și văzu o veveriță zburătoare. Veverița a coborât ușor din copac și s-a oprit în fața lui. Mihai îi oferă o ghindă și veverița a devenit prietenoasă. Cei doi se întorc pe potecă și pornesc spre un palat care se zărea în depărtare. Era un palat de turtă dulce, unde locuia regina Turtă-Dulce. 
A fost odată, ca niciodată, o fetiță pe nume Ariana. Aceasta avea o soră mai mare pe nume Sadie. Cele două fete nu se ințelegeau deloc, deoarece Sadie avea șaptesprezece ani, iar Ariana avea doar zece. Însă, într-o zi, s-a întâmplat ceva magic, ceva nemaivăzut. Era seară. Părinții celor două fete erau plecați. Sadie a vrut să o timită pe Ariana la culcare, dar, pe când să se culce, acestea au văzut ceva strălucitor afară. Era nemaipomenit! Cele două fete și-au luat hainele și papuceii în picioare și s-au dus să vadă ce strălucește în curtea lor. Când au ajuns acolo, nu le-a venit să creadă. Sadie și Ariana au găsit o bucată de stea. Era mică și frumoasă. Când au dorit să o atingă, steluța a strălucit și mai tare, și din ea a ieșit o creatură mică și drăgălașă. Cele două surori au încercat să vorbească cu creatura, însă aceasta părea îngrijorată. 
Este primăvară. Sunt atâtea flori în grădină, încât nici nu le pot număra. Preferatele mele sunt zambilele. După ce am admirat florile, m-am dus să mă joc cu cățelușa mea, Lola. 
Încă o ediţie, cea cu nr. XVI, a Festivalului Naţional de Teatru pentru elevi “Alter Ego”, eveniment desfăşurat anual în municipiul Turda, s-a încheiat sâmbătă, 26 mai 2018, odată cu desfăşurarea finalei găzduită de Teatrul Municipal “Aurel Manea” Turda, unul dintre partenerii importanţi ai festivalului. Evenimentul a cuprins piese dramatice puse în scenă de trupe de teatru formate din elevi, festivalul fiind structurat pe două secţiuni, gimnaziu şi primar. 
Stăteam la etajul superior al Casei de Cultură, o clădire impozantă şi părăsită, urmărind discul roşiatic al soarelui care apunea, revărsându-şi ultimele sclipiri luminoase asupra oraşului. Odată cu începerea înserării, am decis să cobor şi să plec acasă. Încăperile construcţiei erau deja aflate în semi-obscuritate, astfel încât nu vedeam pe unde calc. Lipsa mea de precauţie a rezultat în căderea mea în gol, până la următorul etaj al clădirii. M-am ridicat cu greu în urma şocului experimentat, însă am continuat să merg, sperând că voi găsi ieşirea. În ciuda intenţiei iniţiale, m-am afundat şi mai tare în labirintul complex de coridoare, până la urmă ajungând într-un salon sumbru. Cercetând îndeaproape locul, am constatat existenţa unui circuit eletric, dar care nu semăna cu niciunul cunoscut de mine până atunci. Era compus dintr-o multitudine de cabluri, interconectate, al căror terminal era într-un anumit punct al peretelui din spate. Am dat la o parte cărămida care acoperea acel loc. 
