Călătoriile micului prinț. Legenda Cheilor Turzii
Am revenit pe Pământ pentru a-mi vizita draga mea prietenă, vulpea. Am ajuns în undeva, la marginea unei păduri. Mă aștepta în spatele unui bolovan gigantic. Mi-a făcut semn pentru a mă îndrepta spre ea. M-am apropiat și mi-a șoptit că într-o peșteră din apropiere se afla o comoară. Intrarea care ducea la ea se deschidea o dată la șapte ani. În acel moment, zânele care păzeau intrarea, coborau pentru a lua apă dintr-un pârâu. Doar în acel moment, intrarea rămânea nesupravegheată și așa comoara putea fi văzută. Dacă e o comoară adevărată, spunea vulpea, ar trebui să conțină și găini… Am mers tiptil pe urmele prietenei mele spre stânca unde se afla peștera, dar ne-am ascuns după un bolovan, deoarece am auzit niște zgomote la câțiva pași de mine. Read the rest of this entry »
Chiar dacă este un organ mic, de doar 2,5 cm în lungime, ochiul joacă un rol foarte mportant în funcționarea și dezvoltarea noastră, ajutându-ne să înțelegem ce se întâmplă în jurul nostru. Ochiul este un organ de simț cu funcția principală de a detecta lumina. Ochiul se află în orbita osoasă și are două părți: partea externă și partea internă. Partea internă este formată de globul ocular, iar partea externă de organele anexe. Globul ocular este învelit în trei tunici: sclerotica, membrana sidefie (albă) cu rol în protecție, coroida, formată în mare parte de vase de sânge, ajută la reglarea temperaturii ochiului, și retina, care (la vertebrate) transformă lumina în semnale nervoase. Pentru ca lumina să fie receptată de către creier, aceasta parcurge un drum lung. Ea pătrunde în ochi prin cornee, apoi trece prin iris, unde cantitatea de lumină este reglată de pupilă. Continuându-și drumul, străbate cristalinul, unde suferă trei 
”Nu mergeau mulți copii la școală, pentru că nu își permiteau părinții, profesorii erau duri cu elevii și, de multe ori, îi pedepseau pe aceștia. Îmi amintesc cu drag de învățătoarea mea, doamna Șerbănescu, și de domnul Ionescu, profesor de matematică. În școala generală elevii învățau să citească și să socotească, nu aveau activități opționale iar ca limbă străină predomina în toate școlile rusa. Pe vremuri, școala însemna o singură cameră în care se înghesuiau toți elevii, disciplina era foarte strictă, anul școlar dura mai puțin iar materiile predate diferă mult față de cele de azi.” (Cules de Nicole Chiorean, VII A)
Dacă vorbim despre povești deosebite de dragoste cu final nefericit, putem face referire la mitul lui Orfeu sau la mult mai recenta poveste din filmul ”Titanic” (1997), precum și la legătura care există între cele două. Conform poveștii mitologice, Orfeu, cel mai celebru poet dinaintea lui Homer, a primit în dar o liră de la însuși zeul Apollo. Cu ajutorul acestui instrument muzical, el reușea să farmece orice ființă, ba chiar și pietrele de la poalele muntelui Olimp. Orfeu se îndrăgostește de frumoasa nimfă Euridice, cu care se căsătorește. Căsătoria lor se încheie atunci când un păstor pe nume Aristeu o urmărește pe Euridice. Alergând să scape de păstor, nimfa calcă pe un șarpe veninos, a cărui mușcătură îi provoacă moartea. Orfeu a urmat-o atunci în lumea morților, sălaşul lui Hades, cu lira în mână, reuşind să-şi redobândească soţia de la zeul morții. Rugămintea avea să-i fie îndeplinită însă cu o condiţie: nu trebuia, pentru niciun motiv, să se întoarcă spre a-şi privi soţia până ce nu vor fi ieşit amândoi din infern. Orfeu a respectat această condiţie până în pragul lumii noastre; când era însă gata să treacă hotarul fatal, împins de teamă şi nerăbdare, a privit înapoi, abia apucând s-o vadă pe Euridice dispărând din nou în adâncurile infernului. 
Cu denumirea științifică Canis lupus, lupul face parte din familia Canidae împreună cu câinele, vulpea, șacalul și enotul. Acest animal este cea mai mare specie din familia câinilor. Lupul (Canis lupus) și lupul roșu (Canis rufus) sunt cele două specii principale de lupi, iar
În sălile de clasă, pe foile albe, punctele devin linii, liniile conturează spații, iar gândurile, senzațiile, emoțiile devin culori. Sau, uneori, imaginile altora devin emoții, senzații, întrebări: ”De ce să pictezi astfel o noapte înstelată?”; ”De ce costă mai mult o pictură decât o fotografie?”; ”Cum să fie acesta un portret?!”. Creionul, pensula, culoarea pot deveni instrumente magice, creând o lume aparent din nimic. Doar aparent, deoarece, cu o doză oarecare de îndemânare (sau chiar talent) pe foaia albă prinde contur imaginea creată în nemărginitul univers interior al creierului uman. Natura înconjurătoare, lumea reală, banală și concretă a fost îmbogățită prin desen, grafică, pictură, fotografie, sculptură, ceramică, design. Deschideți ochii mari! E uimitor ce puteți descoperi dacă vă lăsați purtați de forța motrice fundamentală a evoluției umane: curiozitatea. Și, da: poate fi chiar distractiv! 
Mitul lui Pygmalion și filmul My Fair Lady au o legătură profundă întrucât ambele explorează tema transformării individuale și a influenței educației asupra identității. În mitul lui Pygmalion, cunoscut în special din cartea Metamorfoze a poetului roman Ovidiu, sculptorul cipriot Pygmalion creează o statuie de fildeș atât de frumoasă, încât se îndrăgostește de propria lui creație, iar Afroditei, zeița frumuseții, văzând cât de mult ține la statuie, i se face milă și o transformă într-o ființă vie. Mitul este preluat și prelucrat de scriitorul irlandez George Bernard Shaw în piesa de teatru ”Pygmalion”, prezentată în premieră la Teatrul Hofburg din Viena în 16 octombrie 1913. În 1938 a fost realizat un film pe baza piesei lui G.B. Shaw, film care a primit premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu. În 1956, pe baza filmului a fost realizat pe Broadway, la New York, spectacolul muzical (musical) ”My Fair Lady” cu text de Alan Jay Lerner și muzică de Frederick Loewe. 
