Ursul
Un urs poate fi văzut în multe feluri: fioros, puternic, jucăuș, curios, periculos, drăguț, mare, mic, sălbatic, aventuros, leneș, simpatic, neînfricat, protectiv și lista poate continua. Ursul, prin definiție, este un mamifer omnivor din familia Ursidae, cu trup masiv, acoperit de o blană care poate avea diferite culori, cu un bot ascuțit și lung, urechi rotunjite și mici, picioare îndesate și coadă scurtă. Dar, noi îl vedem ca și acel animal somnoros care mănâncă miere tot timpul, în afară de atunci când doarme. Ei bine, află că viața ursului este mai complexă decât atât. Ca și celălalte animale sălbatice, este implicat în jocul de supraviețuire al naturii și poate trăi până la 30 de ani în habitatul său natural. Însă, se pare că viața scutită de regulile aspre ale naturii îi garantează ursului o viață mai lungă (dar nu neapărat mai fericită), acesta fiind capabil de a trăi până la 50 de ani în captivitate. Read the rest of this entry »
Annelies Marie „Anne” Frank, fetița de origine evreică germană, născută în 12 iunie 1929 la Frankfurt, a fost o adolescentă care a trăit între anii 1929-1945. Fetița a primit la vârsta de treisprezece ani, de ziua ei, un jurnal în care își consemna toate gândurile și sentimentele. Anne a fost cea de-a doua fiică a lui Otto și Edith Frank, care au mai avut o o fiică, numită Margot, cu trei ani mai mare decât Anne . Familia sa nu era foarte strictă când venea vorba despre tradiții religioase, însă cea mai religioasă din familia Frank era Edith, iar persoana care se ocupa de educația fetelor era tatăl lor, Otto. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Anne s-a ascuns alături de familia sa, familia van Daan și Albert Dussel într-o anexă secretă a unei fabrici din Amsterdam, fondatorul acesteia fiind chiar tatăl Annei, Otto. Cei opt locatari ai anexei au trăit în acest spațiu secret între 1942 și 1944, ascunzându-se de persecuția nazistă. În zilele noastre, Anexa a fost transformată într-un muzeu numit „Muzeul Anne Frank”. Aici, oamenii pot vedea încăperile descrise de Anne în jurnalul său și pot să înțeleagă mai bine prin ce a trecut fetița. 
Ada Milea s-a născut la Târgu Mureș în 5 august 1975. A absolvit Universitatea de Artă teatrală din Târgu Mureș, secția “Actorie” în 1998, fiind mai întâi angajată a Teatrului Naţional din Tg. Mureş, apoi a devenit artist independent. A avut numeroase concerte, atât în țară cât și în străinătate: Marea Britanie, Statele Unite, Franţa, Belgia, Spania, Germania, Elveţia, Olanda, Italia, Suedia, Polonia, Ungaria, Israel, Finlanda. A colaborat în anul 2002 cu Cirque du Soleil (Canada) precum și cu mari regizori de teatru (Alexandru Dabija, Radu Afrim, Mihai Măniuțiu, David Esrig, Theodor Cristian Popescu, Cristi Juncu, Sorin Militaru, Felix Alexa). 
A fost odată ca niciodată, dincolo de lumea reală, o altă dimesiune în care unele ființe fantastice se pregăteau să devină ca noi, adică … oameni. În acea dimensiune, ființele aveau de îndeplinit o misiune pentru a putea deveni oameni. Fiecare trebuia să stea pe Pământ timp de șapte zile lângă un om și să încerce să nu îl judece. Cine reușea să îndeplinească această sarcină putea deveni om imediat dar, în general, cei care își asumau această încercare, se întorceau după cel mult trei zile. Asta pentru că, după cum tot Universul știe, oamenii sunt niște ființe minunate, care pot realiza lucruri incredibile, dar care, totuși, sunt foarte greu de suportat și extrem de ușor de judecat. 
Expediția Kon-Tiki a fost o călătorie cu pluta pe Oceanul Pacific, din America de Sud spre Polinezia, condusă de exploratorul și scriitorul norvegian Thor Heyerdahl. Acesta călătorise în Pacificul de Sud, pe insula Fatu Hiva, unde a observat câteva elemente care indicau o posibilă legătură cu continentul american: cultura cartofului dulce, sculpturile în piatră asemănătoare celor din America de Sud, miturile și poveștile care vorbeau despre semizeul Tiki și strămoșii polinezienilor care au venit pe mare dinspre est. 
De-a lungul istoriei creștinătății, una dintre caracteristicile fundamentale ale vieții omului a fost aspirația lui către Dumnezeu. Evul Mediu ne-a lăsat o moștenire importantă a acestei dorințe de a ajunge cât mai aproape de divinitate: catedralele, mai ales cele din Apusul Europei. Catedrala Notre-Dame din Paris face parte, și ea, din această perioadă, zbuciumată, dar și fascinantă. Apariția sa a fost impusă de faptul că Parisul devenise prima capitală creștină a Regatului Francilor, numărul pelerinilor care veneau la lăcașurile de cult crescuse mult, la fel ca populația care se înmulțise exponențial in urma dezvoltării economice. Edificarea ei a început în 1163, de către episcopul Maurice de Sully, fiind terminată în 1345. Inițial, a fost construită în stil romanic, dar a fost continuată în stil gotic, după modelul bisericii Saint-Denis, unde erau înmormântați regii Franței și care se află la 10 km distanță. 
